Despre durere şi sens

Ţi-ai pierdut încrederea în forţele proprii şi simţi că nu eşti capabil a merge mai departe.

O durere prea profundă poate conduce la diferite reacţii din partea ta. Una dintre ele ar putea fi pierderea credinţei. Deşi în cazul persoanelor credincioase, motivul şi sensul suferinţei ar putea fi identificate mai uşor în şi prin biserică, există posibilitatea ca acestea să se îndepărteze de credinţă din pricina torturilor sufleteşti prin care trec. Suferinţa sufletească este în fapt o criză a spiritului uman. Ea apare în cel mai înalt grad atunci când vechile metode de alinare a durerii nu se mai dovedesc a fi eficiente, când vechile sensuri, argumente, raţiuni şi temeiuri care până mai ieri îşi demonstrau valoarea, acum nu mai dau rezultate. Dacă până mai ieri auzeai în presă sau oriunde de moartea unui tânăr, ai fi fost tentat să afirmi că a fost voinţa lui Dumnezeu să se întâmple aşa şi că probabil au existat păcate strămoşeşti sau de altă natură care justifică evenimentul. În momentul în care familia ta este lovită de o nenorocire similară, vechile argumente şi explicaţii îşi pierd dintr-o dată valoarea. Argumente de tipul „Aşa a vrut Dumnezeu” îţi par ilogice, nenaturale.

Pentru ca suferinţa să îşi piardă din tărie ar fi nevoie ca tu, cel suferind, să oferi şi să primeşti în continuare dragoste necondiţionată celorlalţi, altor persoane dragi sau chiar şi necunoscute (dar care au nevoie de afecţiunea ta), obiectului credinţei tale (în cazul persoanelor religioase, lui Dumnezeu), să îţi menţii speranţa, să îi ierţi pe vinovaţi (fie ei Dumnezeu, răufăcătorii care ţi-au distrus viaţa, anturajul care ţi-a ucis soţul, soţia care te-a înşelat şi te-a aruncat în braţele disperării etc.). În acelaşi timp, dacă sensul vieţii tale a fost spulberat, este mai mult decât indicat să găseşti un alt sens, o altă motivaţie de a trăi. Destrămarea sensului provoacă răni adânci. De pildă, dacă o femeie care a visat dintotdeauna să devină mamă, care şi-a fixat din asta scopul existenţei sale, află că nu va putea avea niciodată copii, ar putea resimţi vestea ca pe o reală traumă, cu urme acute până la sfârşitul zilelor sale. În cazul acestei femei, este preferabil ca sensul vieţii să fie deturnat de la calea iniţială şi orientat către o cale adiacentă care i-ar putea aduce împlinirea. Femeia respectivă ar putea găsi alinare în îngrijirea unor copii orfani sau unor bătrâni sau altor persoane cu mari nevoi de afecţiune (pe care nu o pot obţine în alt fel) etc. Da, sensul iniţial al vieţii ei s-a spulberat, dar nu e niciodată prea târziu să îşi găsească altă direcţie, altă cale pe care să păşească. A sta şi a plânge trecutul fără a mai lua în considerare viitorul nu este o soluţie de revenire (sigur, plânsul şi jalea îşi au şi ele rolul lor, însă nu pentru o perioadă exagerat de lungă; spre exemplu, a nu mai găsi motivaţie de a trăi din pricina unei traume din trecut pentru tot restul vieţii tale e mult, mult prea mult).

O altă modalitate de reîntoarcere către viaţă este cultivarea sentimentului de apartenenţă. Ce este tipic pentru persoanele suferinde e senzaţia de singurătate, impresia că nimeni nu trece prin stări asemănătoare, că durerea lor se manifestă cu cea mai mare putere, dar mai ales senzaţia că nimeni nu este capabil să se pună în locul acestora şi că nu sunt înţelese. Pentru a recrea sentimentul de apartenenţă, întâlnirea cu oameni care au trecut prin traume similare sau poate chiar mai mari, este benefică. Pot confirma validitatea acestei metode. Am trecut în viaţa mea prin anumite etape în care nu găseam sensul existenţei, iar faptul că am interacţionat cu persoane care avuseseră parte de suferinţe mai puternice sau la fel de puternice (judecând după standardele general acceptate) m-a ajutat să privesc evenimentele din perspectiva potrivită. Desigur, asta nu m-a scutit de suferinţă, însă durerea mea a început să se diminueze treptat pe măsură ce interacţiunile cu respectivii oameni se înteţeau.

Spre exemplu: un medic oncolog ce interacţionează zilnic cu bolnavi în fază terminală (fie ei tineri, copii, bătrâni), probabil va percepe cu mai puţină anxietate operaţia de apendicită a copilului său sau faptul că părinţii săi au decedat la 70 de ani, comparativ cu o altă persoană care nu se confruntă niciodată cu moartea sau cu boala. Medicul oncolog se află practic într-un grup dominat de suferinţe (şi anume grupul bolnavilor pe care îi tratează), lucru care îl va ajuta să îşi revizuiască sau să îşi creeze o viziune dintr-un unghi mai blând asupra evenimentelor negative din viaţa sa.

În privinţa motivelor suferinţei, acestea sunt greu de găsit. Se poate lucra însă la sensul suferinţei. Aici deţinem încă puterea de a răsturna evenimentele în favoarea noastră (în măsura în care putem vorbi în acest fel despre marea durere a unui om).

Orice durere este în fapt o călătorie către creştere. Dacă, de pildă, la începuturile crizei economice nu ai fi pierdut toată agoniseala ta de o viaţă, acum ai mai fi ajuns aceeaşi persoană cu un sistem de valori sănătos, cu grijă pentru familie, pentru sănătate, pentru tine însuţi? Sau ai fi fost tot acelaşi robot ahtiat după bogăţie şi avere, muncind pe altarul corporaţiei până în miez de noapte? Ce ai fi învăţat despre relaţii, despre comportamentele recomandabile într-o legătură de cuplu, dacă iubitul tău nu te-ar fi părăsit cu o lună înaintea nunţii? Ai fi învăţat ce e înţelepciunea, cum să îţi urmăreşti naivitatea, care sunt semnele nu tocmai vizibile cum că cel de lângă tine nu te mai doreşte etc.? Ţi-ai fi deschis propria afacere atât de prosperă dacă fostul tău angajator nu te-ar fi concediat acum câţiva ani? Ai fi avut curajul să faci asta?

Ideea e că uneori avem nevoie de suferinţe pentru a creşte. Nu există reţete, tocmai pentru că oamenii sunt diferiţi. Nu există două persoane identice, implicit nu există două moduri similare de a percepe suferinţa şi de a îi face faţă.

Durerea poate fi percepută ca o posibilitate pentru transformare totală. În bine. Ai ocazia să selectezi partea pozitivă din necazul tău. Orice chin poate fi o călătorie către interiorul tău, o şansă de a te cunoaşte mai bine, de a-ţi identifica slăbiciunile, de a îţi testa limitele. Suferinţa presupune mai multe etape. Una dintre ele este cea a izolării, cea în care te simţi singurul om din lume. Blocarea în credinţele vechi (nu mă refer la credinţă în sens religios, ci la toate tipurile de credinţe, de valori şi de sensuri) poate produce la rândul ei blocaje în procesul de ieşire din suferinţă. Nu trebuie să ne fie teamă de schimbare. Caută orice portiţă, orice ieşire din chinul pe care îl trăieşti, chiar dacă asta implică renunţarea la „hainele” vechi (a se citi: credinţele vechi). Oricând există alte căi de a-ţi trăi viaţa şi de a găsi un sens. Exemplu: pe lângă suferinţa extremă pe care ţi-a provocat-o angajatorul tău concediindu-te, durerea este maximizată şi de credinţa ta de viaţă că „toţi oamenii sunt buni”. Durerea pe care o resimţi îşi găseşte sursă şi în destabilizarea sistemului tău de valori (care se baza pe bunătatea oamenilor), pe lângă evenimentul propriu zis. Ai de-a face, aşadar, cu torturi sufleteşti şi mai însemnate, duble – sa le zicem (provocate atât de evenimentul în sine, cât şi de convingerea pe care ai îmbrăţişat-o mereu). Dacă nu renunţi la credinţa ta (nu în sensul de a trece în extrema cealaltă, şi anume „toţi oamenii sunt răi”, ci a ţi-o restructura într-o convingere de tipul „oamenii pot fi şi buni, şi răi”) şansele de a te ridica şi de a găsi un sens sunt destul de reduse. Alt exemplu: suferinţa provocată de moartea accidentală a copilului tău este maximizată de spulberarea credinţei cu care ai crescut şi pe care ai adoptat-o, şi anume „după faptă şi răsplată”, „totul are un sens”, „aşa a vrut Dumnezeu”, „atâtea zile a avut”, „dacă aşa a îngăduit Dumnezeu să se întâmple, înseamnă că e ceea ce trebuia să fie” etc. Un om care a crezut dintotdeauna în acest fel şi care se confruntă cu o astfel de traumă va trebui să îşi schimbe sistemul de valori (nu în sensul de a nu mai crede în divinitate, ci de a considera că uneori unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, fără ca totul să fie după faptă şi răsplată), iar dacă nu o face, să înveţe să ierte (da, când e vorba de traume, în mintea oamenilor se pune problema de a-L ierta pe Dumnezeu), să găsească alt sens în existenţa proprie şi să încerce a-şi orienta atenţia către ceea ce poate învăţa din evenimentul petrecut (cu alte cuvinte: a căuta oportunităţile de dezvoltare psihică). Cunosc persoane care au avut de îndurat suferinţe cumplite şi care nu pot merge mai departe (fiind în continuare disfuncţionale în viaţa de zi cu zi) tocmai pentru că nu se pot hotărî dacă să renunţe la credinţa lor sau să ierte. Sunt la mijloc, la jumătate (cred în continuare în divinitate, dar nu îl iartă pe Dumnezeu pentru nenorocirea din viaţa lor). A rămâne la mijloc o durată însemnată de timp nu produce creştere. A te decide pe care cale să o apuci îţi mobilizează energia pentru că implică responsabilitate din partea ta.

Prescripţii valabile tuturor nu există. Fiecare îşi găseşte propria cale de a ieşi din suferinţă. Pentru unii iertarea e mai facilă, pentru alţii e mai uşor să renunţe la sistemul de valori anterior sau să îşi găsească alt sens al vieţii ş.a.m.d. Important este ca metoda identificată să fie asumată cu responsabilitate şi să nu reprezinte o fugă provocată de disperarea pe care o simţi.