Refacerea Alianţei D.A.: Visul sau coşmarul lui Traian Băsescu?

Acest „fac-totum” al Dâmboviţei nu precupeţeşte nimic ca să lovească în însăşi esenţa democraţiei: partidele politice trebuie să se supună propriei lui voinţe şi nu voinţei electoratului care este pus pe planul doi atunci când vine vorba despre guvernare.

Dacă s-ar putea presupune că un partid politic ar câştiga alegerile chiar şi cu 99%, Traian Băsescu spune foarte clar că tot pe un „Emil Boc” l-ar numi premier, chiar şi reprezentând doar un  1% din votanţi. „Le spun să se uite cu atenţie la articolul 103 din Constituţie. Să îl studieze cu atenţie. În Constituţie scrie că un partid trebuie să aibă 51%, nu o alianţă”. Se dovedeşte astfel că preşedintele citeşte Constituţia şi chiar o comentează şi o interpretează. Ce nu interpretează el este tocmai voinţa suverană a majorităţii. Nu ne referim aici la majorităţile de strânsură din Parlament, ci tocmai la majoritatea votanţilor. Ce nu înţelege Traian Băsescu este că nimic nu este etern în viaţa unui popor: nici şeful de stat pe care-l are în acel moment, nici clasa politică şi nici măcar Constituţia. Totul este viu. Nici măcar mandatul securizat de partiduleţele de coloratură nu poate fi sigur atâta timp cât lumea trăieşte prost.

Şi totuşi, este interesant că Traian Băsescu ia în calcul această variantă, ceea ce înseamnă fie că ceva este „putred în Danemarca”, fie că sondajele din ultimul timp chiar sunt reale atunci când dau deja USL câştigătoare fermă a alegerilor parlamentare.

Prin această presiune constantă asupra liberalilor, strategul Traian Băsescu urmăreşte în primul rând  încurajarea unui PD-L destul de speriat de perspectiva pierderii definitive a puterii în 2012 , dar şi obţinerea unui efect de abandon a luptei din partea PNL (oricum, nu vor accede la guvernare, indiferent ce ar face – spune mesajul prezidenţial). S-ar putea să obţină însă efectul invers, de încrâncenare din partea foştilor colegi de guvernare. Puşi cu „spatele la zid”, liberalii şi-ar putea acutiza mesajul şi ar putea să-şi solidifice relaţia cu PSD, ceea ce ar lăsa efectiv PD-L fără niciun fel de partener de discuţii după alegerile de anul viitor.

Visul dulce al Alianţei D.A.

Viaţa politică românească, departe de a fi intrat în amorţeala vacanţei de vară, aduce permanent pe esplanada publică variate teme de discuţie, lansate parcă dintr-o obişnuinţă a politicienilor de a nu pierde atenţia electorilor. Periodic apare această temă a unei re-alianţe între PD-L  şi PNL, o alianţă dorită mai ales de către primii, dar repudiată violent (cel puţin public) de către cei din urmă.

Sever Voinescu anunţă emfatic o anumită coerenţă a unei mişcări de re-coagulare a vechii Alianţe D.A. dintre PNL şi PD. Cât este propagandă, cât este dorinţă (ne)mărturisită şi cât este realitate? Mai are o asemenea construcţie vreo şansă de finalizare?

Problema unei a doua coabitări a celor două partide, PNL şi PD‑L, nu este nouă, dar are două aspecte evident contrarii.  În primul rând, se pune problema apropierii doctrinare. Iar problema nu este atât de simplă precum ar putea apărea la prima vedere: ambele sunt „de dreapta”, deci problema este rezolvată. Căci, cel puţin în documentele oficiale, PD-L-ului îi lipseşte tocmai componenta doctrinară, aceasta  fiind destul de „subţire” în comparaţie cu enunţurile liberalilor. Nu e mai puţin adevărat că nu sunt mai mult de şase-şapte ani de când acelaşi partid făcea parte din Internaţionala Socialistă şi se autodefinea ca un autentic partid de stânga. Or, aceste transformări bruşte, de pe o zi pe alta, nu pot să aducă o mare doză de încredere în mintea oricărui posibil partener. Şi oricum, mai toate actele administrative ale guvernului administrat de PD-L nu lasă prea mult loc unei definiri clare a „dreptei” sau a „stângii” la care s-ar raporta PD-L.

În al doilea rând, intervine problema practică, a comportamentului şi atitudinii politice ale PD-L şi PNL. Încă de la începutul anului 2005, în primul mandat prezidenţial, s-a văzut că Traian Băsescu nu a fost potrivit pentru rolul de co-preşedinte al unei alianţe  politice, ci mai mult pentru rolul de lider absolut. Certurile absurde cu Tăriceanu, dar şi permanenta hărţuire a liberalilor au făcut posibilă explozia guvernului din 2006.

Comportamentul politic dur, la limita suportabilului, pe care l-a avut PD-L atât faţă de adversarii politici, cât şi faţă de partenerii de dialog social a generat un val de respingere din partea posibililor viitori parteneri. Politica păguboasă pe care a dus-o PD-L în ultimii ani de a distruge PNŢCD, PNL, PSD îşi face resimțite efectele tocmai acum când, eliberat de povara atâtor alegeri succesive, dar şi de efectele unei crize extrem de violente, PD-L trebuie să înceapă să-şi construiască viitorul politic.

Posibila surpriză pentru Traian Băsescu

Ce garanţii are Traian Băsescu că, având o asemenea ipotetică alianţă, ultimii doi ani de mandat îi vor fi securizaţi sau chiar că va putea fi în continuare decidentul principal? Probabil că niciuna. Starea de oboseală acumulată nu numai în rândul liberalilor, dar chiar şi în rândul propriilor susţinători, a atins cote paroxistice. Faptul că, în mod periodic, îşi schimbă garnitura de apropiaţi şi fideli de la vârful PD-L demonstrează tocmai acest lucru, al erodării capacităţii de susţinere a eşalonului dur al democrat-liberalilor. Vasile Blaga, Gheorghe Flutur, Adriean Videanu sau Radu Berceanu, toţi sunt lideri cu greutate ai partidului, care s-au retras treptat din zona de decizie, dar şi din zona de acţiune a lui Traian Băsescu. Figurile noi pe care le tot promovează preşedintele în jurul său, precum Sebastian Lăzăroiu sau chiar Sever Voinescu (deşi acesta din urmă are o oarecare „vechime”), nu fac decât să accentueze acea impresie de neîncredere atât din partea preşedintelui, cât şi din partea apropiaţilor săi.

Preşedintele a plecat la drum cu această iniţiativă a re-alianţei, din perspectiva omului care este convins că o va dirija şi pe aceasta. Dar, în eventualitatea puţin probabilă că liberalii vor mai accepta o coabitare, nu trebuie pierdute din vedere nici condiţiile pe care aceştia le vor aşeza pe masa negocierilor: în primul rând reducerea influenţei preşedintelui. Căci asta va fi cea mai mare întrebare, dacă şi cum va fi integrat Traian Băsescu într-o asemenea ipotetică construcţie: PD-L nu se mai poate baza pe el ca pe o locomotivă politică, iar PNL nu-şi mai doreşte rolul de „a cincea roată la căruţă”.

Preşedintelui i-ar conveni de minune continuarea actualului status-quo politic, a actualului aranjament dintre el şi PD-L, dar nu este clar cât de mult ar mai conveni acest lucru unui PD-L care deja se sufocă sub greutatea comportamentului discreţionar al lui Traian Băsescu. Oricum, preşedintelui i-ar plăcea măcar o nouă construcţie politică care să graviteze tot în jurul domniei sale. Cel puţin primul semn în acest sens a şi fost dat de către Sebastian Lăzăroiu: „nu cred în refacerea Alianţei PNL-PD-L, dar nici nu exclud o formaţiune de centru-dreapta puternică în care să vină şi o parte din liberali. […] Albă ca Zăpada există deja, dar nu o vedem”.

Este exact lucrul care l-ar putea lipsi pe Traian Băsescu de sprijinul democrat-liberalilor pentru ultima parte a mandatului domniei sale: ascunderea realităţii politice şi neincluderea democrat-liberalilor în deciziile şi acţiunile politice ale preşedintelui ar putea declanşa o reacţie de respingere, inclusiv din partea ultimilor fideli pe care îi mai are.