Jandarmii cu colţi de argint

Nu au uniforme, soldă sau grade, dar au un program strict, de cazarmă, şi sunt „angajaţi” pe viaţă în Jandarmeria Română.

Originile ciobănescului german, crescut iniţial pentru paza şi mânarea turmelor de oi, datează relativ recent, de la finalul secolului al XIX-lea. Datorită puterii, obedienţei şi isteţimii – se numără printre cele mai inteligente rase de câini, după Border Collie şi caniche –, este considerat un câine excelent pentru poliţia şi jandarmeria din întreaga lume. Practic, ciobăneştii germani pot învăţa trucuri simple după doar cinci repetări şi, în proporţie de aproape 100% din cazuri, ascultă comenzile date din prima. Calităţile enumerate, în combinaţie cu forţa ieşită din comun, îi recomandă drept cei mai buni câini de intervenţie, pază, protecţie, căutare şi salvare.

Neiertătorii salvatori de vieţi

Am ajuns la Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, situată la marginea Capitalei, pe şoseaua de centură, într-o seară, după 19.30, oră la care lumina moale a soarelui de vară ne permite să fotografiem în toată splendoarea lor aceste superbe exemplare. „Rasa este caracterizată de dorinţa de a învăţa şi nevoia de a avea un scop. Ciobăneștii sunt, prin natura lor, câini foarte loiali şi ataşaţi de oamenii pe care îi cunosc. Unii consideră că, pentru a fi dresaţi, este nevoie de «o mână fermă», însă s-a dovedit că aceştia răspund mult mai bine la metode de dresaj pozitive, bazate pe recompensare. Sunt blânzi şi devotaţi, dar neiertători cu infractorii”, spune plutonierul major Mihai Petre, care ne face o demonstraţie alături de câinele său Luck.  Colegul acestuia, plutonier-adjutant Florin Dobrică, îl completează: „Ciobănescul german mai are un atu important, simţul olfactiv foarte ascuţit, de 60 de ori mai puternic decât al omului, care îi permite să fie eficient într-o gamă largă de activităţi, cum ar fi salvarea de vieţi, căutarea de persoane sau cadavre, detectarea de narcotice, de mine şi de explozibil și multe altele. În plus, au capacitatea de a lucra la randament sporit indiferent de factorii de distragere.”

Aflăm astfel că, în funcţie de temperament, câinele poate fi: puternic echilibrat mobil (sangvinic), puternic echilibrat lent (flegmatic), puternic neechilibrat excitabil (coleric) şi slab (melancolic). Cei blânzi, de pildă, posedă un simţ foarte dezvoltat al mirosului, fiind utilizaţi la depistarea şi semnalizarea drogurilor şi a explozibililor, în timp ce câinii din categoria „puternic echilibrat mobil” sunt viguroşi, reacționează prompt la comenzi şi sunt rezistenţi la îmbolnăviri, motive pentru care sunt ideali la toate categoriile de dresaj.

„Câinele nu greşeşte niciodată”

Câinii-jandarm provin de la Sibiu, unde există una dintre cele mai mari pepiniere de acest fel din Europa.  La vârsta de patru luni sunt aduși aici pentru predresaj, pentru ca atunci când se maturizează, la un an sau la un an şi ceva, să fie retrimişi la Sibiu, împreună cu instructorul lor, pentru specializare. „Legătura dintre instructor şi câine este foarte puternică”, îmi explică plutonierul-adjutant Dobrică. „La fel ca şi profesorul în relaţia cu elevul, unul dintre rolurile dresorului este să corecteze deprinderile neadecvate ale animalului de care răspunde. Câinele învaţă prin recompensă, care poate fi alimentară sau verbală. Din limbajul lor nu trebuie să lipsească cuvântul «Bravo». Există o vorbă – mai precizează interlocutorul meu: câinele nu greşeşte niciodată, ci doar dresorul. În relaţia cu câinii, noi suntem fiinţa inteligentă, noi îi dresăm pe ei. În cazul în care câinele este cel care ne dresează pe noi, nu mai suntem dresori”.

Pentru a face faţă solicitărilor, patrupedele cu colţi din dotarea Jandarmeriei sunt antrenate câte două ore pe zi, fiecare de câte un dresor care a urmat un curs la Centrul de Dresaj de la Sibiu. „Fiecare dresor a fost împreună cu câinele lui la un curs de patru luni. Ei sunt singurii care se ocupă de animale şi singurii pe care acestea îi ascultă. În timpul antrenamentelor regulate, dresorii pun accentul pe disciplină, care reprezintă baza, indiferent de specializarea pe care o are animalul”, spune Mihai Petre.

Roboţi cu botniţă

Pregătirea câinilor de jandarmerie constă în exerciţii de dresaj şi exerciţii de specializare pe diferite categorii, printre care: intervenţie, patrulare, căutare şi salvare în mediul natural şi detectare explozibili. Câinii aflaţi în perioada de predresaj participă la exerciţii specifice vârstei, cum sunt: deprinderea cu numele, cu zgarda şi cu lesa, realizarea ataşamentului faţă de cel care îl are în grijă şi dezvoltarea curajului faţă de persoane străine. Pe lângă antrenamentul de bază, câinii sunt instruiți fiecare în funcție de specializarea lui. „Cei de urmă sunt antrenați pentru a descoperi un infractor, o persoană dispărută, un cadavru ori un evadat. Cei de la însoţire-intervenţie au antrenamente diferite. Sunt învăţaţi să atace un infractor care fuge de oamenii legii sau să disperseze un grup mare de persoane care tulbură liniştea şi ordinea publică”, mai spun cei doi jandarmi. Trebuie ştiut că aceste animale, care cu timpul devin adevăraţi roboţi-soldaţi cu botniţă, atacă doar în momentul în care primesc comanda de a ataca sau când stăpânul lor se află în primejdie.  Ei apără membrii detaşamentului mobil, dar nu sunt folosiţi niciodată la temperaturi mai mici de -15 grade sau mai mari de 30 de grade Celsius. În ceea ce priveşte hrana, sunt obișnuiți să mănânce o singură dată pe zi, aproximativ 600 de grame de „bobiţe”, porţie care le este mai mult decât suficientă, pentru că un câine de nădejde nu trebuie nici îmbuibat, nici uşor înfometat, ci, dimpotrivă, ţinut într-o permanentă stare de alertă.

Pensionari fără simbrie

Câinii aflaţi în slujba Jandarmeriei ajung, la un moment dat, la vârsta pensionării. De regulă, în ultimii trei-cinci ani de viaţă, după ce au slujit cu devotament aproape 10 ani. Cum relaţiile care se clădesc, de-a lungul zecilor de luni de antrenamente şi misiuni, între jandarmi şi câinii cu care aceştia lucrează, nu pot fi rupte uşor, pensionarea patrupedelor nu este o chestiune de neglijat, iar găsirea unei familii pentru cei care i-au slujit necondiţionat pe polițiști şi jandarmi devine o prioritate. Din fericire, de cele mai multe ori, interesul câinelui şi al instructorului se întâlnesc şi în aceste momente delicate, spre bucuria ambelor părţi, fostul jandarm cu botniţă fiind adoptat de fostul său stăpân, jandarmul în uniformă.