Nadia. Obiect sau subiect?

O carte cu fotografia Nadiei Comăneci, într-o stemă, pe copertă, şi cu un fantastic tsunami de reacţii pozitive din partea presei franceze în spate. Lola este deja invitata tuturor emisiunilor de talk-show, de pe toate canalele de televiziune, presa din Hexagon vorbeşte pozitiv despre România, articolele se termină, toate, cu o dorinţă nedisimulată de a vizita România.

Lola a generat, coincidență, un val de simpatie pentru România, iar jurnalista din mine este intrigată. Citisem cartea, dintr-o răsuflare, oprită doar de dorinţa, permanentă, dar sacadată, reţinută, de a revedea, o dată şi încă o dată, acel fantastic 10 al Nadiei. Cartea ei ridică deja semne de întrebare. Cum va reacţiona Nadia? Ştiind că nu este o biografie, ci un dialog imaginar, ar fi fost necesară o supunere spre acord? Ştiind că nu este nici un roman realistic, ci mai degrabă o ficţiune istorică, poate fi el catalogat ca fiind pură literatură şi nu o operă de documentare liber interpretată şi calm însuşită? Nadia, în acest artefact, pare a fi, în acelaşi timp, obiect şi subiect. Obiect al unui cult, chiar şi al autoarei, obiect care a generat un sentiment extrem de nou, de plăcut, despre tot ceea ce înseamnă român şi românesc la Paris (un sentiment care face foarte bine la moral), dar şi subiect de ficţiune, de interpretare şi reverie. Un duel, o dihotomie, un potenţial pericol de receptare. Sper ca raţiunea să învingă. De dragul acestei Lola care la început vorbea franceza cu accent românesc.

Lola Lafon: Voiam să mă aflu în permanenţă pe o bârnă, să fiu tot timpul în echilibru

Doi ani pentru o carte scrisă la Bucureşti. Șapte ediţii deja, mai mult de 50.000 de exemplare. O carte documentată în România, dar şi în Canada şi Franţa. Aţi ajuns în România, cu părinţii dvs. profesori, pe când aveați 2-3 ani. Dar când aţi auzit pentru prima oară de Nadia?

E dificil de spus, pentru că pentru mine ea era dintotdeauna acolo, pur şi simplu. Mi-aduc aminte însă foarte bine de cum vorbeam despre ea la întoarcerea în Franţa: era ca un paşaport. Nimeni nu auzise de România, dar când povesteam cei opt ani petrecuţi în România, în faţa atitudinii zeflemitoare, vorbeam de Nadia, şi totul se schimba. Colegii de şcoală, profesorii, o cunoşteau.

Este o carte foarte bine documentată, presărată cu termeni specifici… Aţi făcut gimnastică?

Deloc, am făcut dans. Dar am avut parte de o lectură foarte specifică acestui sport. Prin paginile citite, prin fotografiile studiate, m-am simţit ca şi cum aş fi trăit cu ea timp de doi ani. Priveam fotografiile, mă întrebam ce vrea să spună chipul ei. Nu a fost o anchetă, însă, ci un roman.

Un roman foarte bine documentat…

Da, ţin la acest aspect. Şi în acelaşi timp pot să concep că nu este o revelaţie. La Bucureşti, culmea, totuşi, am întâlnit oameni care nu mi-au spus nimic nou, ci au aflat ei, de la mine.

Românii traversează o perioadă în care sunt avizi de adevăr. Societatea românească încearcă să înţeleagă anumite aspecte din trecut.

Nu ştiam acest lucru şi nici nu am avut acces la documente secrete. Am vrut doar să-mi urmez scopul: a descrie corpul Nadiei, atât de instrumentalizat. Voiam să descriu regimul Ceauşescu aşa cum a fost de fapt, să nu fiu indulgentă, dar să recunosc că nu era deloc simplu. Voiam să spun şi că erau lucruri care nu erau tocmai rele, pe atunci. De fiecare dată când reveneam la Bucureşti, pentru carte, întâlneam persoane, tinere, care aveau totuşi nostalgia acelor timpuri pe care le cunoscuseră copii. Dar mi-era frică să le scriu, cum să le scriu? Am început cartea de mai multe ori, primele 80 de pagini le-am aruncat. Îmi aduceam aminte de o mulţime de lucruri, de medici, de şcoala pe care am urmat-o în limba română. Mi-aduc aminte că la întoarcerea în Franţa am sărit peste o clasă, căci nivelul meu era superior celui francez. Voiam să mă aflu în permanenţă pe o bârnă, să fiu tot timpul în echilibru. Mi-era frică şi de aspectul politic, de descrierea unei epoci pe care o trăisem prin ochii unui copil de 12 ani.

Deci aţi trăit o bună perioadă de timp în epoca Ceauşescu. De ce anume vă amintiţi?

Mi-aduc aminte de portretele lui, de frica pe care mi-o inspira Elena Ceauşescu, de congrese, de marile manifestaţii care pe atunci mă fascinau. Mi se părea ceva formidabil.

Romanul dvs. se opreşte atunci când Nadia fuge în Occident şi începe Revoluţia din 1989. A fost o alegere?

Revoluţia m-a pasionat foarte mult, dar nu puteam să o ating, ca subiect. Era prea delicat. Nu este un roman despre România, ci despre Nadia. De aceea vorbesc puţin despre mişcarea de la Braşov, dar atât. Foarte cinstit însă, viziunea occidentală asupra Revoluţiei, şi chiar uneori cea română, m-a enervat adeseori: îmi spun mereu că nu sunt o specialistă, ci o romancieră, dar trebuie încetată această atitudine. Nu a fost un complot, au existat oameni morţi în stradă. Pentru mine este o atitudine de minimizare a României, din partea altora, dar şi din partea românilor. Bineînţeles că este un amestec. Dar au existat şi persoane care au crezut în Revoluţie. Am crezut întotdeauna că trebuie să arăt cât de mult s-a înşelat Occidentul asupra masacrelor şi cum a făcut totul ca să nu o recunoască. Am fost, de aceea, surprinsă de primirea rezervată cărţii, căci nu este deloc un roman indulgent cu relaţia Franţei cu Europa de Est, de exemplu.

Este totuşi o carte care oferă o bună imagine a României…

Asta da, şi mi-aduc aminte că încă de la primele pagini pe care le dădeam la citit primele impresii erau de genul „am chef să merg în România”. Măcar pentru atât şi scopul meu este atins. Dar este un roman, nu am pretenţia de a spune adevărul, ci emit ipoteze. Primesc, de altfel, în interviurile pe care le dau, unele întrebări total deplasate. Să te întrebi dacă Nadia, cea adevărată, chiar a avut relaţii sexuale cu Nicu Ceauşescu (bărbaţii mă întreabă mereu), mi se pare îngrijorător. Asta pentru că Nadia este o femeie care a realizat lucruri inimaginabile, minunate.

Doar ca o curiozitate, de câte ori aţi vizionat înregistrarea notei 10 de la Montreal?

Cinstit, în ultimii doi ani, de mii de ori. Dar zecele de la Moscova, şi mai mult. Am găsit înregistrarea la INA, la Paris. Este o înregistrare magică, ochii, faţa ei, privirea, care m-au bulversat. Are ceva în privirea de atunci, în frumuseţea chipului ei… şi cred că nu-şi dădea seama de frumuseţea ei inocentă, de puritatea sa, ea doar muncea, muncea, pentru a-şi realiza exerciţiile de gimnastică. Este o anti-Britney Spears. O fată care străluceşte, prin ceea ce reuşeşte să facă, fără a avea un kilogram de machiaj.