Scutul de la Deveselu – între simbolistică şi utilitate

Scurt  istoric

Fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, anunţa la 5 februarie 2010 că România acceptă ca baza de la Deveselu să devină parte a programului de apărare antirachetă american şi, în consecinţă, pe teritoriul României vor fi amplasate rachete de interceptare RIM-161 Standard Missile 3, începând cu anul 2015 având ca scop protejarea Europei de potenţialele atacuri cu rachete balistice.

Bazându-se pe prevederile Parteneriatului Strategic între SUA şi România, la 13 septembrie 2011, la Washington, cei doi miniştri de externe de la acea vreme, Teodor Baconschi şi secretarul de Stat, Hillary Clinton, au semnat Acordul privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite.

Cât de eficiente sunt scuturile antirachetă

Scuturile antirachetă sunt sisteme de apărare, complexe şi amplasate strategic, care permit, teoretic, detectarea timpurie a lansării unor rachete balistice din partea unor potenţiali inamici, calculul traiectoriei, interceptarea şi distrugerea rachetelor agresoare. Aceste sisteme de apărare antirachetă (denumite şi scuturi antirachetă) sunt în dotarea unui număr restrâns de state, cu precădere a celor care fac parte din selectul club al puterilor nucleare precum SUA, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie, China, India şi Israelul.

Pe fond, aceste sisteme de apărare constituie una din componentele politicii de descurajare pe care puterile militare globale o promovează începând cu perioada Războiului Rece. Escaladarea înarmării nucleare a fost cadrul care a impulsionat decidenţii globali să reconsidere potenţialul oferit de atacurile nucleare. Ca atare în anul 1972 SUA şi URSS au ratificat primul Tratat privind neproliferarea armelor nucleare.

Colapsul URSS şi politica neoconservatoare a SUA l-au determinat pe fostul președinte George W. Bush ca la 11 septembrie 2001 să decidă retragerea statului american din acest Tratat.

Experţii din acest domeniu s-au opus, constant şi vehement uneori, la dezvoltarea acestor sisteme de apărare aducând în atenţie, pe de o parte, eficienţă scăzută a acestora şi, pe de altă parte, costurile imense a dezvoltării şi întreţinerii lor. Aceste sisteme de apărare antirachetă practic nu pot ţine pasul cu dezvoltarea noilor tipuri de rachete balistice intercontinentale care nedetectabil deţin sisteme tot mai performante de bruiaj a radarelor de interceptare şi sunt putătoare a unor ogive nucleare multi-ţintă. Rachete moderne evoluează pe traiectorii care nu se înscriu în familia celor balistice, predictibile în mare măsură.

Aceste sisteme de apărare antirachetă practic nu pot ţine pasul cu dezvoltarea noilor tipuri de rachete balistice intercontinentale care nedetectabil deţin sisteme tot mai performante de bruiaj a radarelor de interceptare şi sunt putătoare a unor ogive nucleare multi-ţintă.

Atacurile din luna septembrie 2001 au demonstrat, fără echivoc, că SUA sunt mult mai vulnerabile la acţiunile teroriste decât la cele cu rachete balistice.

Specialiştii în geopolitică şi experţii militari apreciază că un viitor atac nuclear, indiferent de statul-ţintă, se va realiza nu printr-un bombardament nuclear, ci prin încărcături de mici dimensiuni, detonate dintr-un vehicul sau o banală valiză. Această opţiune operaţională începe să devină, mai ales pentru grupările teroriste, o variantă tot mai atrăgătoare în panoplia de posibile atacuri.

Conform lui George N. Lewis şi Lisbeth Gronlund, profesori la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (SUA), eficienţa scuturilor antirachetă nu depăşeşte pragul de 40% în cazul unui atac nuclear real. Această realitate trebuie pusă în balanţă alături de costurile tot mai mari în timp ce bugetele pentru apărare devin tot mai reduse. SUA, spre exemplu, au alocat peste 60 miliarde de dolari doar pentru dezvoltarea programelor antirachetă.

Fostul secretar al apărării pentru logistică, achiziţii şi tehnologie a SUA ( în lucrarea Balistic Missile Defense: Past and Future) susţine că aceste sisteme antirachetă sunt limitate tehnologic şi operaţional dar provoacă, inutil, alte puteri mondiale precum Rusia şi China. Tot el atrage atenţia că dezvoltarea programelor antirachetă susţine dinamica Federaţiei Ruse de a-şi dezvolta, drept răspuns, tipuri tot mai performante de rachete intercontinentale.

Ultimele informaţii din acest domeniu aduc în atenţia decidenţilor faptul că recent, de la centrul spaţial Baikonur, Forţele Strategice de Rachete a Federaţiei Ruse au lansat cu succes o rachetă intercontinentală hipersonică RS-18 (codul NATO fiind SS-19 Stiletto) iar din anul 2009 Federaţia Rusă a trecut la realizarea modelului RS-28 care va avea o greutate de 100 tone şi va evolua pe o traiectorie nebalistică, specifică rachetelor de croazieră. Practic acest model va fi nedetectabil şi doar sistemul de apărare satelitar militar va asista, neputincios, la evoluţia acestora spre ţintă.

Recent China a efectuat teste cu racheta hipersonică, de ultimă generaţie, DF-ZF (codificată după Pentagon ca WU-14) capabilă să realizeze o viteză de 14.000 km/oră şi poate penetra cel mai sofisticat sistem de apărare antirachetă, conform comunităţii naţionale de informații a SUA.

Traiectoria rachetelor balistice intercontinentale clasice poate fi calculată la scurt timp după lansare şi există şansa interceptării lor. Nu este cazul rachetelor hipersonice care nu au traiectorii balistice clasice şi poate din acest motiv Agenţia de Apărare Antirachetă a SUA nu are alocări bugetare pentru apărarea antirachetă în anul fiscal 2017 (la un buget total de 7,5 miliarde de dolari).

Aceste sisteme antirachetă au fost, şi sunt şi astăzi, folosite de marile puteri ca mijloc de presiune, sau descurajare, în jocurile de putere la nivel global şi în disputa tot mai agresivă pentru accesul la resursele naturale şi sfere de influenţă, acestea fiind adevăratele obiective al conflictelor actuale şi viitoare.

În loc de concluzie

În baza documentelor semnate între România şi SUA, la finele lunii decembrie 2015, a fost finalizată investiţia româno-americană de la Deveselu care are ca obiectiv declarat blocarea rachetelor cu rază medie de acţiune care vizează Alianţa Nord Atlantică. Acest sistem antirachetă  în opinia SUA şi NATO va contracara ameninţări provenind din ţări care nu se conformează reglementărilor internaţionale fiind vizate direct Iranul şi Coreea de Nord.

Baza de la Deveselu a fost construită de US Navy în colaborare cu mai multe firme româneşti. Ea a costat 143 milioane de dolari şi va găzdui 44 de rachete de interceptare în valoare totală de 500 milioane de dolari, sub comanda NATO. Aceste rachete vor avea o rază de acţiune de 500 km, vor evolua la o înălţime de 160 km şi vor avea o viteză de 9.600 km/oră.

Îmi aduc aminte că atunci când România bătea la uşa NATO ni se promitea că „umbrela de securitate a Alianţei” va oferi stabilitatea economică, pace şi prosperitate. Când a fost întrebat cât  va costa România accederea în NATO, fostul ministru al Apărării la acea vreme, Gheorghe Tinca, a dat un răspuns diplomatic: „mă întreb cât va costa România dacă nu vom intra?”

Umbrela de securitate a NATO şi evoluţia noastră în cadrul Alianţei a adus oare prosperitatea promisă? Astăzi oficialii de la Bucureşti admit că 40% dintre români sunt la pragul sărăciei iar Guvernul lansează un program de eradicare a acesteia, confirmând indirect această realitate.

Baza de la Deveselu a fost construită de US Navy în colaborare cu mai multe firme româneşti. Ea a costat 143 milioane de dolari şi va găzdui 44 de rachete de interceptare în valoare totală de 500 milioane de dolari, sub comanda NATO.

La ora actuală industria naţională de apărare este subiect de istorie iar programele de înzestrare caută sisteme militare second-hand în timp ce recent doi soldaţi din armata română au adus jertfa supremă într-o zonă de aşa-zis conflict, irelevant pentru realitatea de acasă.

După momentul festiv România va trebui să gestioneze mai atent problematica promovării intereselor naţionale mai ales că studiind Strategia Naţională de Apărare a României elaborată în anul 2015 nu am găsit nicio menţiune privind aportul acestui scut antirachetă la stabilitatea şi prosperitatea naţională.

Dr. Francisc Tobă este conf.univ. la Universitatea Spiru Haret şi col.ing.(r), absolvent al Academiei Tehnice Militare (1979).