EXCLUSIV. Octavian Bellu: Nu știu despre ce palme vorbește Maria Olaru

„Nu este pentru prima dată şi nici pentru ultima când aud astfel de lucruri, am devenit într-un fel imun la aceste acuzaţii pentru că eu ştiu că nu sunt adevărate. Am mai spus acest lucru, încep să am convingerea că există un grup de interese, un grup de frustraţi, care caută periodic să aducă gimnastica în prim plan prin scandaluri şi acuzaţii. Acest lucru pare cel puţin bizar acum când gimnastica românească este la pământ.”, declară Octavian Bellu pentru Q Magazine.

„Uneori, teroarea e mai greu de suportat, când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine”, povesteşte Maria Olaru în „Preţul aurului. Sinceritate incomodă”, volumul de memorii pe care campioana olimpică de la Sydney îl va lansa la Bookfest. Q Magazine a vorbit, în exclusivitate, cu fostul antrenor coordonator al lotului feminin de gimnastică al României Octavian Bellu despre „teroarea” de la antrenamentele gimnastelor de aur ale României, după ce în presă au apărut, astăzi, fragmente cutremurătoare despre umilinţele şi bătaile încasate de aceste sportive.

Q Magazine: Aţi citit fragmentele din volumul de memorii al Mariei Olaru, fosta dvs sportivă, care va fi lansat sâmbătă la Târgul de Carte ?

Octavian Bellu: Nu am văzut ce a scris Maria Olaru. Știu că au mai scris astfel de cărți. A scris şi Nadia şi Alexandra Marinescu şi Andreea Răducan, care a scris o carte foarte bună. Fiecare are dreptul să scrie ce vrea. S-au scris multe cărţi pe această temă, dar nu le-am citit încă pe toate.

Q.M.: Maria Olaru povestește în acest volum de memorii despre umilințele şi bătaile încasate la lotul naţional, de gimnastele medaliate cu aurul mondial şi olimpic. Vă temeţi că imaginea dvs. ar putea fi deteriorată în urma acestor noi acuze?

O.B.: Eu sunt pensionar acum, nu mai antrenez. Cu ce să mă mai afecteze acuzaţiile gratuite care mi se tot aduc de ani de zile. Apoi eu nu am alergat niciodată după imagine. Mi-am văzut de muncă, am încercat să fiu profesionist şi, probabil, am reuşit să dovedesc într-o oarecare măsură acest lucru prin rezultatele obţinute de-a lungul anilor.

Q.M.: Nu e pentru prima dată când foste gimnaste dezvăluie metodele inumane la care au fost supuse pentru a face performanţă şi, implicit, pentru a aduce medalii de aur României.

O.B.: Exact, nu este pentru prima dată şi nici pentru ultima când aud astfel de lucruri, am devenit într-un fel imun la aceste acuzaţii pentru că eu ştiu că nu sunt adevărate. Am mai spus acest lucru, încep să am convingerea că există un grup de interese, un grup de frustraţi, care caută periodic să aducă gimnastica în prim plan prin scandaluri şi acuzaţii. Acest lucru pare cel puţin bizar acum când gimnastica românească este la pământ. Am fost atacaţi şi pe vremea când gimnastica era printre puţinele sporturi care aduceau constant medalii olimpice, dar şi acum, când nici nu am obţinut calificarea la Jocurile Olimpice. Aş întreba de ce această carte a apărut abia acum? Maria s-a lasat de sport acum 15, 16 ani. Iar marile ei performanţe au fost obţinute încoace, în anii 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney. Deci pe vremea lui Ţiriac, când condiţiile de antrenament deveniseră mai lejere. De ce apar aceste memorii tocmai acum, cu ce scop? E un pic ciudat să revenim abia acum şi să ne amintim de condiţiile grele de antrenament.

Q.M.: Cum era Maria Olaru la antrenamente, vă înțelegeați bine cu ea?

O.B.: Eu nu-mi amintesc să fi avut vreodată conflicte cu Maria. Ea era o fire mai sensibilă, poetică chiar, scria versuri. Și eu scriam versuri pe atunci şi, poate şi din acest motiv, ne înțelegeam destul de bine zic eu. Să ştiţi că la lot se şi glumea. Se râdea, se făceau cadouri, făceam pe Moş Crăciun, cântam împreună când era de cântat… Nu era o atmosferă de război, de sfârşit de lume, asa cum caută unii şi alții să prezinte acum lucrurile. Că se şi muncea pe rupte este adevărat, dar să ştiţi că orice sport de performanţă, nu doar gimnastica, cere acest lucru: mii de ore de antrenament, dublat de efort inuman şi sacrificiu total. Altfel nu se poate.

Q.M.: Într-un fragment din această carte, Maria Olaru îşi aminteşte o zi în care, pentru ca a plâns efectiv de mila unei colege umilite şi bătute cu cureaua de tatăl său, i-ați aplicat o corecție. „Vreo doua palme. Iar domnul Bellu are palma grea.”,  precizează în volum Maria Olaru…

O.B.: Nu ştiu despre ce palme vorbește Maria Olaru. Chiar nu îmi amintesc de aşa ceva. Şi sunt conştient că în timpul şedintelor de antrenament exista multă tensiune, epuizare fizică și mentală. Însă acest lucru despre care aminteşte Maria nu s-a întâmplat cu siguranţă!

Q.M.: Totuşi, în îndelungata dvs. carieră de antrenor nu vă amintiţi să vă fi pierdut niciodată controlul şi să deveniţi, involuntar, mai violent cu fetele? Maria Olaru vorbeşte în carte despre faptul că, uneori, a fost călcată în picioare. Desigur, poate fi doar o expresie. Şi nu vă acuză pe dvs. personal că aţi fi făcut acest lucru.

O.B.: Nu! Absolut niciodată nu am fost violent cu fetele! Gândiţi-vă că dacă ar fi existat astfel de momente, acestea se petreceau în sala de antrenamente sub privirile a numeroase alte persoane și gimnaste. Cât despre teroarea în care aceste sportive au trăit la Deva, v-am mai spus, fiecare sportiv suportă şi vede în felul său regimul sever căruia trebuie să-i facă faţă, dacă îşi doreşte performanţă. Iar la Deva, atât pe vremuri, cât şi în ultimii ani, nimeni nu a fost obligat să facă gimnastică. Sportivele au avut mereu dreptul de a aleage între a rămâne la antrenamente pentru a continua munca începută sau a se retrage, nu s-a făcut gimnastică cu forţa.

Q.M.: Din ce spuneţi, cred că abia aştepetaţi să citiţi cartea Mariei Olaru…

O.B.: Da, acum chiar m-aţi făcut curios. O voi cumpăra de la librărie, că nu mă duc eu la Bookfest. Sunt convins că şi după ce voi citi cartea voi rămâne în minte cu amintirile frumoase legate de Maria Olaru, cu evoluţiile şi medaliile ei  de la Tianjin şi de la Sydney, și nu cu suferinţele pe care le descrie aici.

* * * * *

Cartea Mariei Olaru va fi lansată sâmbătă, de la 13:30, la Târgul de carte BOOKFEST, la Romexpo, la standul editurii Vremea.

Cătălin Tolontan, redactorul şef al Gazetei Sporturilor, cel care a scris prefaţa pentru cartea Mariei Olaru a dezvăluit câteva pasaje din cartea fostei gimnaste :

„După amiază a fost teroare. Am început cu sol, m-a bătut și s-a purtat urât cu mine. Mi-a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m-a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră și făceam mutre. Apoi m-a trecut la sărituri. Acolo mi-am bătut joc de ea, atunci Lili (nr. Lili Cosma, antrenoarea Mariei) m-a dat afară din sală. Am stat în vestiar tot schimbul, apoi m-a chemat la paralele. Acolo am mers bine cu o singură excepție, m-am lovit la coaste. După antrenament mi-a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri și mi-a mai spus catâr încăpățânat. Era iute la mânie și la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte… mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele și obsesiile mele – era tocmai ce nu‑mi trebuia. Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine”, scrie Maria Olaru în cartea sa.

Maria, ca majoritatea fetiţelor fără posibilităţi ajunse la Deva, la gimnastică, a avut o copilărie traumatizantă. Era o copilă când a ajuns în lotul naționalei şi visa că într-o zi, prin muncă şi sacrificiu, va cuceri lumea. …

“La unul dintre antrenamente venise să filmeze echipa unei televiziuni americane – probabil imagini de ansamblu, pentru ilustrarea reportajelor zilnice. Era limpede că nu trăgeau la întâmplare, alegând cu grijă ceea ce li se părea lor mai interesant. Noi tocmai lucram la paralele, iar domnul Bellu a găsit de cuviință să mă mobilizeze: «Hai, Olaru, vezi ce faci, că te filmează ăștia!». Am răspuns reflex, fără prea multă gândire, căci treaba mea era alta acolo, nu să fiu (cum mi se reproșa frecvent) o Sharon Stone: «Păi și… ce treabă am eu, că mă filmează americanii? Mă urc și-mi fac, oricum, treaba». Atât mi-a trebuit… Am mai adăugat, pe loc, încă o «tresă» la gradul meu de «miserupistă», tupeistă, obraznică… aia care mereu răspunde”-  mai spune fosta sportivă.

Din ceea ce mărturiseşte fosta mare gimnastă, bătăile erau la ordinea zilei. Făceau parte din “antremanetul lor”. Maria Olaru descrie şi un episod despre cum o altă colegă, Andeea Ulmeanu, care a  fost umilită şi lovită crunt. Tatăl el a fost convocat la şcoală pentru a-i oferi fiicei o “lecţie” în faţa tuturor. Şi nimeni nu a schiţat un gest.

“Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei. A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini. De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor. Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus! La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna? Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele” – povesteşte fosta gimnastă în cartea e.

Un ultim fragment din cartea Maraiei Olaruvorbeşte despre ruşinea şi revolta pe care sportiva le resimţea în mod constant la Deva. În prim plan se află de această dată antrenoarea Mariana Bitang care ar fi umilit-o şi ar fi distrus-o psihic chiar înainte de concursul pe aparate, la Campionatul Mondial din 1999. Cu trei zile înainte, susţine sportiva, ea urcase pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, fiind cea mai bună gimnastă din întreaga lume. În ţară, jurnaliştii au încercat să vorbească cu mama Mariei, care avea probleme cu alcoolul. Mariana Bitang a ţinut să îi reamintească acest fapt:  „Hai, Olaru, că maică-ta… iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe”. M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă. M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.”