Exclusiv. Preotul Constantin Necula: „Arta Conversației” m-a apărat în Gara de Nord

O știre scurtă, inserată între știrile zilei din 9 mai 2017, ne anunța că Ileana Vulpescu – scriitoarea, cercetătoarea întru filologie și traducătoarea –  a primit Steaua României în grad de Cavaler din mâna Președintelui României, Klaus Iohannis.

O picătură de normalitate de război cu limba română a lumii de azi, un dram de fericire în hematia bolnavă a culturii limpezi, curate, luminoase. Dintr-o dată mi-au revenit în ochii inimii momentele în care „Arta conversației” ne-a schimbat viețile adolescenților cu jind la carte.

ILEANA VULPESCU A IUBIT ȘI IUBEȘTE, CUM PUȚINI O POT FACE CU ACEEAȘI INTENSITATE ȘI PASIUNE, CUVINTELE

Nu mă întrebați ce culoare aveau coperțile ediției (sigur era cea din 1980, dar n-am avut voie să o citesc decât în 1987) pentru că nu mai avea coperți. Și știu sigur că volumul de-acasă tocmai trecuse prin mâinile unor eleve de Liceu Pedagogic și al colegelor și colegilor mamei și ai tatei.

Prins cu „Arta Conversației” în sac, citind în timpul orelor, mi-a fost confiscată și redată de profesoară cu o singură condiție: să o aduc la citit în săptămâna următoare…

Foto: Bogdan Dincă

Era o vreme când ne smulgeam cărțile din mâini

Ileana Vulpescu a rupt sufletul nostru în două. Am căutat apoi „Scrisoare către un cunoscut” (debutul său în Familia, iulie 1966) și am descoperit romanul „Rămas-bun” (1975, cred că la Cartea Românească). Am vrut să-mi cumpăr un volum nou al „Artei Conversației”- obsesie de puști pedant la lectură – și doamna de la librărie mi-a oferit… „Sărută pământul acesta”, apărut prin 1987.

ILEANA VULPESCU ȘI-AR FI DORIT PREMIUL NOBEL. PENTRU CE VOLUM? VEZI AICI.

Dintre traduceri, cea mai importantă, pentru sufletul meu, a fost Michel Tournier – „Vineri sau Limburile Pacificului” (Editura Univers, 1978) pe care, dacă închid ochii o văd pe masa de lucru, prin 1988, pe când mă descopeream în scriitura lui Tournier ca într-o călimară de vise. După 1989 am ținut greu ritmul cu scriitura acestei Doamne alese să ne descrețească răutățile în metaforele tandreții de limbă română.

Am reușit să parcurg, la momente diferite de viață și tonus, „Rămas-bun casei părintești” (roman, ediția din 1998); „Carnetul din port-hart” (roman,1996) și „Arta compromisului” (roman, 2002).  Am rămas marcat de efortul de a arăta că iubirea este nemuritoare, prin finalizarea excelentei traduceri din François Villon, „Opera omnia” (3 volume, ca trei continente de aur) realizată de bijutierul de sensuri, Romulus Vulpescu, sensibilul trubadur al poeziei absolute.

Fibra de emoție a Ileanei Vulpescu trasa linii de rezistență prin iubire într-o lume pe care o gustam deja tristă.

Mi-am adus însă aminte de ce nici unul din textele ulterioare „Artei Conversației” nu mi-au creat o spărtură de conștiință cât cea fracturată în cultura mea de povestea Artei… O seară de toamnă, în fața unui teatru în care urma să se joace romanul, am furat efectiv biletele din mâna unei doamne care se târguia prea mult, semn că nu iubea teatrul.

Exclusiv: Scriitoarea Ileana Vulpescu spune cine este liderul politic care a sprijinit intelectualii

Era regia lui Eugen Todoran. Teatrul din Giulești mi-a rămas primul cerc al evadării spre viața de după viață. Dorina Lazăr în rolul Sânzianei Hangan, Eugen Ungureanu în rolul lui Alexandru Bujor, Florin Zamfirescu în rolul lui Pavel Vlas. Cred că era și minunatul George Bănică, coautor de scenariu, în rolul lui Tudor Șerban. Ceilalți, îi rog de iertare, s-au estompat în mintea fostului adolescent. Desigur că și acum, scriind la acest gând de bucurie, aud glasul Dorinei Lazăr și mă plec a cumințenie. Nu, brașovean fiind, nu puteam să nu o văd în „Pericle” ori „Năpasta”, o văzusem în „O noapte furtunoasă” pe scena Teatrului de acasă, Sică Alexandrescu. Și continuu să cred că și prin ea teatrul Românesc este mai aproape de Olimp decât olimpienii înșiși.

O carte e mai importantă decât viața

Fibra de emoție a Ileanei Vulpescu trasa linii de rezistență prin iubire într-o lume pe care o gustam deja tristă. Cred că de aici a venit, dintâi, dorul de Absolut în propria-mi viață. Întors la școală, mă rog, la liceu, eram de-acum un  mic menestrel vindecat de urât.

Povesteam iar și iar cum am trecut printr-un București turnat în plumb, cum am dormit, după teatru, într-o Gară de Nord ce părea lagăr de necugetată plecare spre niciunde, având drept unic înger de pază o carte: „Arta Conversației”. Semn de carte, biletul și caietul program – pierdut în timp.  Și colegii mei mă credeau, cei care o citiseră chiar știau că e așa. Eram în vremurile în care credeam că o carte e mai importantă decât viața.

De aceea m-am bucurat că Președintele României a distins-o pe Ileana Vulpescu. Oamenii care schimbă vieți sunt ca niște îngeri de lumină. Îngerii Limbii Române, lumină și ei.