Revista Q Magazine vă prezintă încă una din poveștile de succes ale eroilor veterani de război care nu s-au lăsat învinși de destin și luptă pentru țară în continuare, devotându-se sportului.

Citește și: Modestia ca uniformă

Nu sunt un erou, sunt un simplu om

Dorin Petruț este unul dintre veteranii de război, unul dintre eroii cu care ar trebui să ne mândrim. Rănit în Irak, Petruț este acum unul dintre membrii de bază ai echipei de tir cu arcul ce va reprezenta România la Jocurile Paralimpice Invictus de la Sydney.

Nu sunt un erou, sunt un simplu om

„Nu sunt un erou”, mă contrazice Petruț în momentul în care îi cer să-mi spună povestea lui. „Nu sunt un erou, sunt un simplu om care a reacționat într-un anume fel. Și nu regret că am făcut ce am făcut”, mi-a zis Dorin Petruț.

Ordine şi embleme primite de colonelul Dorin Petruț

Ordinul naţional serviciul credincios în grad de Comandor pentru militari cu însemne de război

Ordinul „Meritul Sportiv”clasa I

Non article 5 NATO medal for service with NATO (conferită de Mr.General Andreea Pompagniani NTM-I)

Emblema de onoare a Armatei României;

Emblema de Merit În slujba Păcii clasa 1;

Semn onorific în Serviciul Armatei pentru ofiţeri XV ani;

Semn onorific în Serviciul Patriei pentru ofiţeri XX ani;

Militar Veteran

Pentru a mă lămuri de ce a ales haina militară, de ce și-a dorit această carieră, Dorin a făcut o mică incursiune în istoria familiei sale, care și-a adus obolul de jertfă și în Primul Război Mondial, și în cel de-al doilea.

„Familia mea a lăsat cinci morți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, iar în cel de-al doilea – patru. Armata există, cumva, în ADN-ul meu. Am terminat Academia Militară în 1988, iar prima mea experiență a fost Revoluția din 1989”, îmi mărturisește colonelul Petruț.

Citește și: INVICTUS. Campion din scaun cu rotile

După ce, în 2003, face un curs de engleză la Borden, în Canada, Petruț  se hotărăște să participe activ în teatrele de operațiuni din Irak. Astfel, în 2005 este trimis în prima sa misiune la Bagdad, în cadrul  Diviziei  Multinaţionale Sud-Est Basra, ca ofițer responsabil cu armamentul în cadrul Security Sector Reform. În 2007 este trimis din nou în Irak, într-o misiune NATO, ca ofiţer de stat major (funcţie de colonel).

Colonelul Dorin Petruț își amintește evenimentele din 2007

„Era 11 septembrie. Vorbeam cu șeful de stat major, colonelul britanic Allen Brown, la o țigară. Totul s-a întâmplat la ora 14.45. După cum bine știți, cei de la Al Qaida legau proiectilele de bucăți de sârmă, pungi, de tot felul. Ideea era să creeze un efect sonor care să inducă teamă. Era un soi de șuierat. L-am auzit că vine și, într-o fracțiune de secundă, m-am aruncat peste englez ca să-l protejez. Proiectilul a căzut la câțiva metri de mine, iar o schija mi-a sfârtecat piciorul stâng”, povestește Dorin Petruț întâmplarea din Irak cu o aparentă detașare. În ochii lui se vedea clar că retrăiește evenimentul cu aceleași emoții pe care le-a trăit în 11 septembrie 2007.

„Norocul meu a fost că, deși am fost aruncat de suflul exploziei câțiva metri, nu mi-am pierdut cunoștința și am reușit să-mi fac hemostaza singur. În jurul meu, praf și sânge, iar o bucată de picior zburase la câțiva metri de mine. Viața de militar te aduce în astfel de situații. Practic, nu am făcut decât să apăr cu corpul meu pe un camarad de arme, nu a fost o luptă, nu a fost nimic eroic, deși am fost decorat pentru acest lucru”, mărturisește Dorin Petruț cu năduf adăugând că este un mare dușman al terorismului.

„Lucrurile se pot rezolva și altfel decât prin teroare. Poate că o să vă mire ce vă spun: noi, militarii, suntem cei mai mari iubitori de pace. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, nu militarii au pornit războaiele, ci civilii”, mai spune Petruț.

Colonelul Dorin Petruț, născut la 29 septembrie 1963, se consideră un norocos. Are o „soție superbă”, o „tigroaică”, de susținerea căreia a avut parte în cele mai grele momente ale vieții lui. „Știu că unii dintre cei care se întorc din teatrele de operațiuni nu sunt primiți cu brațele deschise înapoi. Eu am o o soție superbă acasă, o tigroaică în adevăratul sens al cuvântului, care a m-a susținut și cu ajutorul căreia am reușit să depășesc momentele dificile din viața mea. Am un băiat, de 27 de ani, care nu m-a urmat în carieră, dar de care sunt foarte mândru. Pot spune că sunt un om împlinit”, s-a destăinuit Petruț.

Piciorul putea să și-l piardă dar a avut noroc că a avut parte de „ora de aur”, adică intervenția medicală s-a făcut în timp util.

„Mulțumesc lui Dumnezeu că am piciorul întreg acum. Sunt alții care nu au avut șansa mea. Am suferit 10 operații, două au fost făcute în Irak, celelalte în baza americană din Germania. Pe lângă tijă, am grefă de os, extensii de ligamente. Ce să spun? A fost complicat. Acum am un picior de 350.000 de dolari”.

Recuperarea nu a fost ușoară, a durat ani mulți și probabil că dacă nu ar fi avut rezistența necesară, nu doar fizică ci și psihică, sechelele ar fi apărut fără îndoială. Ofițerul britanic apărat de Petruț nu a avut nicio rană în urma evenimentului de atunci, însă șocul psihic a fost într-atât de puternic încât i-a marcat definitiv existența.

„Mă bucur că nu am făcut sindrom post-traumatic. Am văzut la alții cum e, știu că apar halucinații, insomnii. E groaznic!”, îmi mai spune colonelul.

Militarii din teatrele de operațiuni nu sunt mercenari

Cu convingere și cu acel patriotism pe care îl observăm la cei care își poartă haina militară cu mândrie și onoare, eroul din Irak îmi spune că se enervează atunci când aude că despre militarii români se vorbește ca despre niște „mercenari”.

„Nu o dată am auzit că suntem comparați cu mercenarii. Dacă se face această comparație, ar trebui să se facă și comparația în plan financiar. Un mercenar primește minim 18.000 euro pe lună, iar diurna unui militar român din teatrele de operațiuni este de 2000. Nu suntem mercenari. Noi, ca țară, avem și obligații în NATO, nu doar drepturi. România, pentru că nu are tehnologie militară, pentru că nu putea contribui cu nu știu ce sateliți sau rachete, contribuie cu cea mai scumpă resursă: omul. Și nu cred că militarii români își pun viața la bătaie pentru bani. Nu aveți de unde să știți, poate doar din filme, cum este să ajungi să omori un dușman, care până la urmă tot om e,  uitându-te în ochii lui. Am demonstrat de multe ori aliaților noștri că suntem foarte buni în ceea ce facem”, povestește Petruț. „Dacă țara va avea nevoie de mine, nu voi ezita să mă duc să lupt sub drapel românesc. O rană nu mă poate opri să-mi slujesc patria”, a adăugat Petruț.

Invictus, o întâmplare de succes

Dorin Petruț, la antrenamentele pentru Invictus 2018

Colonelul a parcurs un drum sinuos, de la praful amestecat cu sânge, la multele operații deloc ușoare, la cârje ajungând, în final, un sportiv redutabil la echipa de tir cu arcul.

Dorin Petruț alături de antrenorul Aurel Robu

„Povestea cu Invictus a început de la o întâmplare. Am reparat un arc și am tras, așa de distracție, cu el. M-a văzut antrenorul Aurel Robu care m-a întrebat dacă nu vreau să intru în echipă. L-am întrebat dacă el consideră că sunt într-adevăr bun pentru asta. Mi-a răspuns să vin și vom vedea, ce am de pierdut? Așa am intrat în sportul acesta. Dacă vă imaginați că este ușor, vă înșelați amarnic. Sigur, noi suntem obișnuiți cu puștile dar nu e același lucru. Din octombrie 2016 sunt legitimat ca sportiv paralimpic arcaș compound la CSA Steaua. Participarea la Invictus nu a fost lipsită de impedimente. Banii au fost o problemă. Au existat sponsori, cu ajutorul cărora am putut să participăm la  Toronto, anul trecut. Sigur, nu avem poate cele mai perfomante arcuri, însă și cu acestea pe care le avem însă cu ele echipa formată din Ionuţ Butoi, Dorin Petruţ şi Nicuşor-Augustin Pegulescu, a câştigat aurul la Invictus 2017”, a spus plin de mândrie colonelul Petruț.

Echipa de tir cu arcul, medaliată cu aur la Invictus 2017

„Echipa de tir cu arcul are oameni de caracter, are oameni cu tărie, oameni care deși păreau învinși la un moment dat au reușit să învingă destinul. Toți suntem niște supraviețuitori, toți suntem niște învingători. Pe noi, o traumă căpătată pe teren nu ne-a pus la pământ, ci ne-a făcut mai încăpățânați. Cred că ăsta e secretul performanțelor noastre.”

Într-un comentariu Q Magazine, Ministerul Apărării Naţionale prezintă ce fonduri există în prezent privind sprijinul militarilor răniți în teatrele de operații din Afganistan și din Irak, participanți la Jocurile Invictus. De asemenea, MApN afirmă că este realizată documentaţia tehnică şi au fost planificate, pentru anul 2018, fonduri pentru consolidare şi reabilitare.