Generalul(r)Marius Opran. Istorie de familie în timp de pandemie

Despre generalul (r) Prof. Marius Opran știu puțini. Cei care trebuie! Asta și pentru că e mai mult plecat în străinătate să reprezinte România, fie la cartierul general NATO, fie la vreo conferință pe tehnologiile de tehnică militară.

Într-o zi de pandemie, evocând amar CV ul alb al unuia dintre liderii actuali care ne conduc, am sfârșit vorbind despre cele 18 pagini ale CV ului său. N-am să păstrez aici decât că Marius Opran este membru în Comitetul Economic și Social al Uniunii Europene, membru al Board of Directors Romanian Space Agency “ROSA“, membru al Comisie naționale pentru Transferul Tehnologiilor și Inovației, Profesor asociat al Colegiului Național de Apărare, Președintele Uniunii Generale a Industriașilor din România UGIR-1903, membru al The U.S. Professional Society on Directed Energy Systems – Albuquerque, New Mexico, membru al NATO Science for Peace and Security (SPS) Program’s Senior Scientific Group, membru al Directed Energy Armaments & EOST Core Experts Group – European Defence Agency. Și am selectat doar câteva repere din CV ul său.

Marius Opran mi-a mărturisit însă că e mai puțin preocupat de „unde a ajuns”, ci mai mult de o serie de întrebări referitoare la originea apariției sale pe lume: „Cum și când  a fost luată decizia că trebuie să apar, a fost o chestie întâmplătoare  sau planificată, ce condiții au trebuit să fie îndeplinite anterior actului procreerii mele – am tot încercat să aflu detalii, dar fără nici o șansă până în ziua de ieri.” De aici înainte sunt răspunsurile lui, așa cum le-a găsit și reconstituit din documente și fotografii de familie, găsite datorită pandemiei. Iată și „binele” izolării în casă.

Mulțumesc autorilor stării de urgență

Toți bunicii au murit de mult, mama, tata și fratele geamăn al mamei au decedat și ei de niște ani buni, alte rude nu mai am decât niște veri și verișoare de rangul doi care sunt prin Elveția, Germania și Canada, dar care oricum nu aveau cum să știe detaliile care mă interesau.

Incredibil, dar datorită unor persoane de la care nu mă așteptam vreodată să-mi ofere ceva bun sau util, am izbutit să găsesc răspunsurile la întrebările care mă frământă. Mă refer la autorii stării de urgență, ai ordonanțelor militare, inclusiv ai ideii cretine de a înființa o categorie de cetățeni inferiori, de mâna a doua, lipsiți de dreptul de a fi activi după 65 de ani, mascându-și interesul politic prin minciuna grijei pe care le-o poartă acestora.

(În realitate este vorba de o veche dorință a unor personaje lipsite de CV profesional de a-i elimina din viața Cetății pe cei mai titrați și experimentați profesioniști ai României din cauza spaimei și a fricii pe care le-o inspiră o posibilă reacție dură a acestora la adresa crasei lor incompetențe probată zilnic – cu câteva excepții totuși, pe care le recunosc cu plăcere și al căror nume le repet ori de câte ori am ocazia. Indiferent de partidul ai cărui membri sunt, există profesioniști, puțin mai tineri decât noi, care au demonstrat într-un timp scurt competență, valoare și punerea intereselor naționale mai presus de orice altceva. Fac o divagatie pentru a mă referi explicit la miniștrii Economiei și Energiei, Apărării, Externelor și Justiției, care, împreună cu personajele de valoare din PSD și posibil din celelalte partide cu pondere politică mai mică, ar putea să formeze un guvern de mare valoare profesională care să scoată România din marasmul în care a fost adusă astăzi prin incompetența.

Fulgerele și traznetele încărcate cu Covid-19 aruncate permanent către direcții ce nu pot fi previzionate au rolul de a-i face pe oamenii simpli docili și ascultători prin inducerea cu ajutorul mass media aservite a unei stări combinate de panică permanentă, de frică cronică însoțită de peak-uri de isterie.)

Am avut acum mai mult timp din cauza anulării tuturor deplasărilor în străinătate – Dumnezeule, s-au dus Global Aerospace Forum în Abu Dhabi, High Power Military Lasers – grupa de lucru organizată de NATO la Montreal, Zagrebul – capitala țării care deține Președinția UE,  deplasarea la sediul Institutului de Cercetare al European Space Agency la Nordwijk și încă vreo două. Pot să spun că am aderat chiar cu plăcere la regimul de teleworking cu toate instituțiile la care activez în prezent în București și la Bruxelles, ajungând să stau în fața unui mare ecran de monitor zilnic, între 12 și chiar 16 ore pe zi, fără să simt efectiv acest fapt, în rest dormind arhisuficient pentru mine între 4 și 6 ore la care se adaugă circa două ore de Netflix zilnic. Din când în când mă urc în mășină și mă duc fie la Agenție, fie la Ministerul Apărării. În rest, de exemplu miercuri, în Săptămâna Paștelui, am avut o videoconferință de 7 ore cu European Defense Agency privind evaluarea programelor de cercetare propuse în domeniile Directed Energy Armaments, Disruptive Technologies EOST pentru perioada până în 2022 inclusiv.

Dar, pentru a ajunge la tematica majoră a care m-a determinat să pun pe hârtie o poveste adevărată, triggerul care a declanșat-o a fost decizia mea de a-mi face ordine în aparatură, echipamente, accesorii – căblăraie, conectică, softuri, multe stick-uri, birotică, vreo 7 laptop-uri, iPad, lanterne, barometre, alimentatoare, tastaturi, echipamente audio și multe boxe etc.  

Am început cu un compartiment cu două uși și cu două rafturi dintr-unul din corpurile de bibliotecă din biroul meu. Mi-a luat 6 ore, dar am înregistrat un mare succes: am găsit două mape cu documente și fotografii vechi de familie de care efectiv nu știam nimic și nici acum nu-mi amintesc cum au ajuns acolo. Cred că atunci când a murit ultima mea rudă apropiată, unchiul meu și frate geamăn al mamei mele, le-am luat înainte de a vinde casa în care au trăit cu tot ce era în ea – exceptând obiectele de artă. Pe scurt, după găsirea și studierea conținutului celor două mape, mi s-a făcut lumină în cap! De fapt după o singură mapa, cea cu documente, pe a doua urmând să o iau la bani mărunți, cuprinzând doar vechi poze și corespondență de familie începând din vremea străbunicilor!

Etnia română conta la căsătorie

Planificarea, procrearea și apariția mea pe lume au fost posibile datorită căsătoriei dintre tatăl meu, Cpt. Ștefan Gheorghe Opran „din Artilerie” și mama mea Victoria Eugenia  născută Petrache, nași fiind d-na și d-l Colonel Vasile Caragea. Cununia religioasă a avut loc Duminică 14 noiembrie 1943, fiind oficiată la Biserica Amzei din Piață Amzei.

Pentru că această căsătorie să aibă loc, bunicul meu, deși ofițer, a trebuit să solicite prin cerere primarului  din orașul de reședința (actualul Cartier Militari avea la acea dată statutul de oraș, separat de București!) emiterea unui certificat oficial care să ateste că atât el, cât soția și fiica sa, sunt de cetățenie și de origine etnică română, certificatul urmând a-i servi la căsătoria fiicei sale Victoria. Motivația: la acea dată era interzis ofițerilor Armatei Române să se căsătorească cu persoane care nu-și dovedeau cetățenia și etnicitatea română, inclusiv părinții acestora.

 A doua condiție impusă se referă la obligația ofițerilor de a prezenta spre aprobare Consiliului de Onoare lista de dotă (zestrea) a viitoarei lor soții, pentru a demonstra că aceasta va aduce o contribuție patrimonială importantă la asigurarea independenței financiară a noii familii, suplimentar față de salariul și averea proprie a respectivului cadru militar. În acest fel, superiorii viitorului soț doreau să se asigure că ofițerul va fi ferit de diverse tentații externe contrare statutului militarilor.

Cred că imediat după nuntă, mama a mai primit cadou de la bunicul meu o casă și niște pământ cumpărate pe malul lacului Sfânta Ana din jud. Harghita, dar pe care nu am avut nicio șansă să le revendic și să le obțin, deși dețin toate actele legale de moștenire, plus vreo 4 hectare de teren în Mangalia pe care sunt parțial construite hotelurile și alte active ale Armatei, pe care mi-ar fi însă rușine să le revendic sau să cer despăgubiri față de ceeea ce a făcut Armata din mine și pentru mine!

 La dată căsătoriei părinților mei, bunicul din partea mamei era lt.colonel și șeful Pirotehniei Armatei, situată vizavi de actuala Fabrică de confecții de la intrarea în Militari, având în imediată apropiere a serviciului locuința de serviciu, ordonanță, mașină și trăsura de serviciu. Imediat după căsătoria părinților a fost avansat la gradul de colonel și numit șef al Arsenalului Armatei, funcție deținută până la ieșirea în rezervă la pensie, în  martie 1945.

Aici vreau să fac o mică întrerupere pentru a mă referi direct la efectele hazlii, dar utile, care au urmat venirii mele pe lume!

A doua zi după nuntă, tata a trebuit să revină la regimentul său de artilerie locat la Cernăuți, care era pe atunci parte a României Mari. Se pare că și-a îndeplinit cu brio sarcinile de soț și în luna februarie 1944 mama și-a dat seama că este însărcinată și s-a întors la locuința familiei din București. În data de 4 aprilie a avut loc marele bombardament american asupra Bucureștiului, printre țintele prioritare ale atacului fiind și Pirotehnia Armatei, lângă care se afla și locuința de serviciu a comandantului instituției, lt.colonel Panait Petrache, adică bunicul meu. Am avut noroc. Au căzut vreo 30 de bombe în jurul casei unde mama se ascunsese sub masiva masă din sufragerie, dar nici una nu a lovit-o în plin, în schimb, garajul a fost făcut praf inclusiv automobilul Buick-mășina privată a familiei. Mama a fost extraordinar de șocată și speriată, iar în urma unui consiliu de familie s-a decis ca ea să se refugieze și să rămână până după nașterea mea în locuința Mariei din com. Hotarele. Maria era de mulți ani ceea ce astăzi se cheamă menajera familiei, termenul uzat cel mai des în acea perioada fiind cel de servitoare, care apoi a evoluat la cel de acum.

Am văzut lumina zilei în data de 13 august la orele 7:15, mama fiind asistată de două moașe, dar nașterea mea a fost înregistrată oficial la Primăria comunei Hotarele, jud, Giurgiu în data de 15 august. Am revenit în București doar la mijlocul lunii septembrie. După ani de zile s-a confirmat că treaba cu exilul la Hotarele și nașterea mea în mediu rural au fost posibil luate în considerație ca factor pozitiv de diverse persoane mature, unele chiar cu putere de decizie, amintindu-mi și acum cum îmi strângeau mâna timp de multe secunde sau îmi puneau mâna pe umăr, declarând cu emfază: „Iată că și un copil al unei familii de țărani poate ajunge olimpic la matematică și fizică”, expresia devenită standard fiind schimbată apoi odată cu evoluția mea educațională și ca vârstă în: ‚Iată un exemplu că și mediul rural poate genera copii bine pregătiți care să treacă dificilul examen de admitere și să devină studenți la Politehnică – Facultatea de Electronică și Telecomunicații din București!”  Aveau dreptate cu examenul de admitere, concurența fiind de 28de candidați pentru fiecare loc „admis” din cele 235 (parcă!) oferite de Politehnica din București!

În perioada liceului făcut la Spiru Haret unde am beneficiat de profesori fabuloși, de excepție, am fost membru al lotului olimpic național de matematică și fizică timp de 3 ani,

 Începând de la vârsta de 9 ani am practicat tenisul de masă, fiind membru al unor diverse loturi naționale timp de 14 ani, după care în anii 90 am fost ales și am condus ca președinte Federația Română de Tenis de Masă. În afară că am luat cu Politehnica 2 ani titlul de campioană națională pe echipe fiind recompensați generos pentru acea epocă, sportul mi-a creat un mare avantaj pe timpul studenției la Institutul Politehnic București, putând să lipsesc oficial de la cursuri pentru a participa la antrenamente!   

Tata m-a văzut prima dată într-o permisie

Tatăl meu, Ștefan Gheorghe Opran, a activat ca ofițer specialist planificare operațiuni în cadrul Marelui Cartier General al Armatei. În data de 17 septembrie 1941 l-a însoțit pe șeful Marelui Cartier General, Generalul Alexandru Ioanițiu, în deplasarea aeriană făcută  în localitatea Baden (actualmente în Ucraina), unde acesta a decedat pe aeroport prin decapitare, întrând accidental în elicea înca în mișcare a avionului cu care venise. Tatăl meu mi-a spus că a trăit clipe de groază, fiind împroșcat de sus până jos de sângele șefului sau. Imediat după acest accident a cerut să fie trimis pe front într-o funcție operativă. A ajuns cu regimentul său de artilerie, unde a îndeplinit funcția de șef de Stat Major, până la Stalingrad, de unde s-au retras apoi până în interiorul graniței României. După data de 23 August, când România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, și-a luat o permisie pentru a se deplasa de la Focșani la București pentru a-și vedea în premieră urmașul recent născut, adică pe subsemnatul. Pe parcurs, în Gara de Nord a fost luat prizonier de ruși, undeva în jurul datei de 20 septembrie, deși erau oficial aliații noștri de o lună de zile. A fost urcat apoi într-un tren cu destinația Siberia, a evadat, s-a întors la regimentul său pe care l-a comandat ca lt.colonel (deși funcția era de colonel, se admiteau asemenea numiri din cauza penuriei de ofițeri superiori) până la Viena, unde l-a prins capitularea Germaniei.

A rămas ofițer până în 1947 când a fost scos din rândul cadrelor militare active cu gradul de colonel, datorită refuzului sau de a se înscrie în Partidul Comunist. A fost Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a din 1945 – cred, dar nu mi-a vorbit aproape nimic despre asta- iar mantia și însemnele de cavaler bănuiesc că au rămas la a doua soție. A divorțat de mama, s-a recăsătorit, dar nu a mai avut alți copii. A lucrat ca inginer în industria minieră la exploatările Motru și Filipeștii de Pădure până la ieșirea la pensie.

După divorțul de mama nu prea l-am mai văzut decât foarte rar, în perioada cu exploatările miniere, și nici după ieșirea la pensie, deși locuia pe str. Bitolia în București.

Fiind a 3-a generație de ofițeri ai Armatei Române, încerc însă o mare satisfacție și un sentiment de mândrie, care cred că este împărtășită și de bunicul și de tatăl meu acolo unde se află ei acum, pe tărâmurile veșniciei: sunt primul ofițer din familie care are marea onoare de a fi general al Armatei Române!