Liber la libertate: până la extreme?

De astăzi, 15 iunie, relaxarea este maximă în Hexagon. Astfel a decretat-o duminică seară președintele Emmanuel Macron. În realitate, anarhia este deja maximă, de mai multe zile.

• Polița privată de sănătate sau drumul către occidentalizarea sistemului public de sănătate
• Fostul ministru Darius Vâlcov a fost eliberat condiționat
• „Mircea Lucescu” va zbura spre marile capitale ale lumii
• Sinodul a aprobat retragerea din activitate a mitropolitului Petru al Basarabiei
• Guvernul dă ajutoare de urgență pentru sprijinirea celor afectați de prăbușirea dronei

Manifestații de mai multe mii de persoane, din Paris în Marsilia, împotriva rasismului și în solidaritate cu George Floyd, mort în 26 mai, în Statele Unite, în timp ce era practic strangulat de un polițist. Dar și alte manifestații, ale polițiștilor de data aceasta, care își aruncă la pământ cătușele și încercuiesc cu autoturisme cu girofaruri mergând un Arc de Triumf care nu mai simbolizează decât triumful anarhiei.

Aceste imagini ale Parisului, ale Franței, șochează prin contrastul lor cu ceea ce fusese ordine, normalitate, în ultimele luni: pustiu pe străzi, interdicție de a circula fără mască în transporturi în comun, în locuri publice, interdicție de a circula în grupuri mai mari de trei persoane, obligativitatea de a păstra distanța de un metru etc. Etcetera? Nu, mai degrabă, ironic spus bla bla. Uitate sunt toate prevederile, precauțiile, cerințele, dorințele, virusul, covirusul, COVID 19 sau cum vreți să îi mai spuneți a devenit istorie. Basm. Nimănui nu îi mai pasă, nimeni nu mai ține cont, nimeni nu se mai teme.

Trăim oare un film de groază în Franța sau aceasta este pura realitate, consecință a tuturor frustrărilor acumulate în ultimele două luni și jumătate de izolare? Există oare vreun fundament logic al acestor acumulări, răbufniri, ieșiri care deja nu mai aduc a nemulțumire legitimă și pașnic manifestată, ci a dorință netă de a distruge totul în cale, de a scoate prin toți porii ura pentru ceva, cineva, orice…?

Sunt întrebări legitime pe care dramul de francez sau cetățean care locuiește pe solul francez și care mai are încă acea cumințenie și teamă, precauție, în fața unui eveniment sanitar, pandemia, încă prezentă, și le pune. Real. Fabricat sau nu, deja nu mai are importanță: în Franța se moare încă din cauza pandemiei, iar îmbolnăvirile scad, dar nu dispar.

Mici justificări …

Pe de o parte, sunt asociațiile de apărare a drepturilor omului, mulți alți cetățeni francezi sau străini dar locuind în Franța, care au ieșit spontan în stradă, din solidaritate pentru cele petrecute în Statele Unite ale Americii la finalul lunii mai, dar și pentru că în Hexagon a existat, există în continuare, un caz similar până la un punct: Adama Traore, tânăr de culoare interpelat de jandarmi în 2016, în cadrul unui control al actelor de identitate la Beaumont-sur-Oise , dar și pentru că fratele său, Bagui, era deja căutat de autorități, acuzat de comiterea unei infracțiuni.

Adama fuge la vederea jandarmilor, urmează o cursă în timpul căreia se joacă de-a șoarecele și pisica, este prins de câteva ori, scapă după ce la rândul său îi atacă sau pune la pământ pe jandarmi. În final, este capturat și transportat la secția de poliție. Câteva zeci de minute mai târziu, pompierii chemați să acorde primul ajutor unui Adma Traore care avea dificultăți de respirație constată starea sa proastă de sănătate și… moartea sa.

Asupra sa se găsesc droguri și mulți bani cash. Ancheta durează, încă de atunci, cazul nefiind rezolvat. Cele întâmplate în America au readus în actualitate acest caz, hazard al soartei și prin publicarea unor contre-expertize privind exact acest caz la final de mai i apoi în 2 iunie,  și au generat manifestații fără precedent, manifestanții cerând aflarea adevărului în acest caz de moarte suspectă. Familia lui Adama Traore asigură că acesta a fost victima unor acte de rasism, jandarmeria asigură că și-a făcut datoria în cazul unei persoane care era căutată de poliție pentru diverse infracțiuni, care a fugit, a ripostat,a refuzat să prezinte acte etc etc.

….mari erori

Pe de altă parte, și înainte ca justiția să se fi pronunțat cu un verdict final în acest caz, ministrul de Interne al Franței, Christophe Castaner, afirmă în cadrul unei conferințe de presă din 8 iunie că va aplica „toleranța zero pentru acte de rasism în cadrul forțelor de ordine, și suspendare sistematică dacă o bănuială de acest gen se dovedește adevărată”. Mai mult, interzice tehnica de interpelare denumită „prin strangulare”.

Declarațiile sale aprind pur și simplu spiritele polițiștilor, care se simt trădați, chiar abandonați, în condițiile în care în ultimele săptămâni mai multe echipaje rutiere de poliție au fost victimele unor accidente voluntare de circulație din partea unor autoturisme care nu numai că nu au oprit la semnal, ci au provocat accidente grave intrând de-a dreptul în polițiști.

Deci joi, 11 iunie, și polițiștii ies în stradă, manifestează, aruncă în semn de protest cătușele…„Ne simțim trădați de guvern, de ministrul Castaner”, spun ei. În condițiile în care peste 68 % din populație, potrivit ultimelor sondaje, și-a declarat încrederea în forțele de ordine.

Derapaje

Mai există, din nefericire, derapajele. Multe. De neînțeles. Distrugerile statuilor pariziene, distrugerile magazinelor care de abia se redeschiseseră, ocuparea străzilor pariziene prin demonstrații neautorizate etc. Gesturi care nu mai au nimic de-a face cu manifestații pașnice contra rasismului și pentru dreptate. Culminând cu afișarea unor pancarte antisemite, sâmbătă 13 iunie, în Piața Republicii. A fi de culoare este un pericol, a fi alb este un alt pericol.

Justificare electorală?

Ar putea exista o justificare: în 28 iunie a fost programat turul doi al alegerilor municipale franceze. Extrema dreaptă, plină de noi puteri și de încredere, în urma unor măsuri luate la nivel european și național care au coincis întocmai cu cerințele lor (închiderea frontierelor, eliminarea angajărilor muncitorilor străini în Franța pentru a favoriza francezii etc.), este mai puternică și mai vocală ca niciodată. Toate aceste tulburări pot fi de fapt și campanii electorale mascate în demonstrații pentru care, uite, ce surpriză, Consiliul francez de stat și-a dat acordul în 13 iunie.

O altă justificare ar putea fi pur…umană și dusă la extreme, ar putea fi efectul de bumerang al unei izolări care probabil că a șocat prin duritatea ei, prin severitatea măsurilor luate, și care acum se traduce printr-o eliberare a tuturor pulsiunilor.

Oricum ar fi, o altă extremă a fost dezamăgirea. Discursul președintelui Emmanuel Macron, de duminică 14 iunie, era așteptat de data aceasta nu atât pentru a afla că, da, ne relaxăm total, ci pentru a ni se transmite opinia președintelui față de ceea ce se întâmplă de fapt în Franța. Ceea ce vedem pe micul ecran ne privește pe toți, ne îngrijorează pe toți.

Am auzit doar două fraze…care însă păreau venite dintr-o altă realitate, în care fermitatea nu exista :

„Forțele de ordine merită sprijinul opiniei publice” și „trebuie să facem astfel încât culoarea, originea, numele, să nu mai fie motiv de inegalitate la angajare”.

Cum, când, cu cine? Nu se știe.

Ce știm cu siguranță, ca și mulți alții de altfel, este că Franța nu este America. Și că generalizările nu fac bine nici în State nici aici. Pentru că nimeni nu este cu desăvârșire sfânt, și nimeni nu este vinovat de toate. Pentru toate.

Mai știm și că echipa de fotbal a Franței este formată în majoritate de jucători de culoare, și că mulți prieteni și colaboratori din presă, vecini sau cunoscuți, medici sau profesori, sunt de culoare. Și ne înțelegem minunat cu ei, și chiar îi apreciem. Deci nici vorbă de „rasism generalizat” sau orice alt bla bla…

Franța stă acum, din păcate, în plină criză economică și societală cauzată de coronavirus, nu pe un maldăr de speranță, ci pe un butoi cu pulbere. Iunie va fi decisiv pentru guvern.