NĂUCITOARELE FLORII

Creștinismul este antinomic, surprinzător, derutant și, dacă nu ești atent, te poate răsturna în tot ceea ce ești tu.

Ne temem sau iubim?

Îmi amintesc de primii ani de instrucție teologică. Treceam prin stări care mai de care mai contradictorii. De la bucuria înțelegerii minunatei vieți de mână cu Dumnezeu la necredință, de la confuzie la limpezire, apoi iar confuzie și iar limpezire…a fost totul ca un foc ce mistuie dar care vindecă și dă viață.

Totul venea din logica și supralogica lucrurilor despre Dumnezeu: cum se poate Om adevărat și Dumnezeu adevărat? Cum este posibil un Cred Doamne, ajută necredinței mele? Ce Dumnezeu mai e și Acesta care spune că El este Viața dar moare, care spune că El este Atotputernic dar suportă o cruntă umilire din partea mai marilor timpului de atunci? Poate fi așa un Dumnezeu Care, Neîncăput fiind să încapă într-o linguriță sub forma unei Fărâme de pâine îmbibată într-un Strop vin? Într-o rugăciune a Liturghiei Sf. Grigore Dialogul, preotul spune: Și ne învrednicește să Te iubim și să ne temem de Tine, din toată inima noastră și să facem voia Ta. Păi, să ne hotărâm! Ne temem sau iubim? Facem voia Celui de care ne temem? Nu ar fi mai bine să păcălim și să facem voia noastră, dacă tot se vorbește de teamă? Ce mai poate înțelege mintea omului din toate acestea?

În același minunat și surprinzător tablou găsim și sărbătorirea Floriilor sau, mai precis, Intrarea Domnului în Ierusalim.

Reînvierea lui Lazăr de Rembrandt

Totul se întâmplă la fel de derutant. După readucerea la viață a prietenului Lazăr, Mântuitorul era deja vânat spre a fi omorât. El se ascunde, dar nu ca un speriat de moarte: De aceea Iisus nu mai umbla pe față printre Iudei, ci a plecat de acolo într-un ținut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, și acolo a rămas cu ucenicii Săi (Ioan, 11: 54).

Revine în Ierusalim, chiar dacă era căutat (Ioan 11: 56-57), dar nu pe ascuns și cu prudență, ci demn și maiestuos. Nu a fost ceva la voia întâmplării, ci totul organizat în mici detalii: Mergeți în satul care este în fața voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-le la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, îi veți spune că ele îi trebuie Domnului; și le va trimite îndată (Matei, 21:2-3). Emoția mulțimilor, ne spun Evangheliștii, era dată și de surprinderea învierii lui Lazăr, dar mai ales de curiozitatea Cine este Cel care a făcut aceasta! După ce a trecut prin Betania și a stat la masă cu prietenul reînviat, face totul la vedere. Deci, nu despre un fricos este vorba aici, dar nici de un hazardat inconștient.

Ce facem, că Omul acesta face multe minuni?

Intrarea în Ierusalim este, de asemenea, derutantă: pe de o parte este blândă, copilărească, curată și senină ca o zi de primăvară: copii și oameni maturi ies cu ramuri de finic, hainele lor sunt așezate pe jos. Oameni simpli care se bucură simplu dar din toată inima. Cel întâmpinat, de asemenea. Deși te-ai aștepta, după logica omenească, ca Atotputernicul să între triumfal-cai puternici, surle de anunț, gărzi de protecție, exprimarea curajului și a forței ce inspiră frică și timorează-nimic din toate acestea nu se întâmplă. Doar asina (simbol al blândeții, supunerii și bunătății) pe care El se așează, doar oameni într-un firesc deplin și doar Omul, înfiorător de Blând și Bun.

Nu același lucru se întâmplă însă când Domnul este în Ierusalim: atacat fiind, răspunde. Raspunde, dar nu rănește. Pune mâna pe bici și aruncă pe nemernici departe de cele sfinte, dar vindecă suferinzii și mângâie milogii. Mânia izgonirii zarafilor din templu nu are nimic de a face cu ralierea la vreo anume ideologie sau grupare politică așa cum prezumau stăpânii de atunci: Ce facem, că omul acesta face multe minuni?; dacă-l vom lăsa așa, toți vor crede în el și vor veni Romanii și ne vor lua locul și neamul…(Ioan, 11:47-48). De altfel, în alt context, Mântuitorul spune explicit că Împărăția Lui nu este în și din această lume!

Așadar, și la sărbătoarea de Florii ești purtat dintr-o parte într-alta. Ești năucit. Dar, dacă simți asta, năucire, înseamnă că privești din afară sau încă nu ai învățat să privești cum trebuie. Că te uiți la un Dali crezând că este Mozart. Sau, și mai rău, că este un abslovent de seral la o universitate obscură. Și atunci, ce este de făcut?

Nimic altceva decât o reîntoarcere la ceea ce suntem prin vocație: copii ai lui Dumnezeu! O trecere de la neînțelegere la înțelegere, de la Dacă nu voi pune mâinile mele în coasta Lui, nu voi crede la Domnul meu și Dumnezeul meu!

Cum se poate face asta? Doar prin iubire sfântă și capabilă de crucificare, cu sinceritate pură, cu întoarcere la ce Ești sau Ai fost cândva. Este esențială întoarcerea la icoana mamei sau bunicii, la prima ta întâlnire cu Dumnezeu (pentru toți cei ce citesc aceste rânduri, o rugăminte: coborâți în amintirile copilăriei și aduceți-vă aminte de prima rugăciune, primul dialog cu Dumnezeu. Sigur l-ați avut! Veți fi surpinși până la lacrimi de ce frumoși erați…).

Biserica ne învață că noi, oamenii, nu suntem răi ci doar înrăiți (Facere 1:31). Că prin vocație nu suntem diavoli, ci îngeri buni. Dacă ajungem din îngeri buni diavoli, nu e din vina Domnului, ci a omului. Dar tocmai în aceasta este și vestea bună: că tot din voința omului putem reveni din diavoli îngeri. Doar să dorim, doar să trezim în noi copilul inocent. Hristos ne avertizează că dacă ne pierdem inocența pierdem și Raiul. Ca o frumoasă parafrazare, Brâncuși ne spune că atunci când încetăm a mai fi copii, suntem deja morți.

De Florii, avem cu toții șansa să revenim la viață: copiii și oamenii maturi, învățații sau oamenii fără carte, cei cu bani sau săracii, bigotul fundamentalist sau progresistul radicalizat, cu toții își pot da mâna. Calendarul creștin este plin de sfinți extrem de diferiți: de la neștiutori de carte la filosofi, de la sclavi la împărați, de la inocenți până la mari tâlhari convertiți. Chemarea Fiți dar desăvârșiti precum Tatăl vostru cel Ceresc este ne este fiecăruia în parte și tuturor deopotrivă adresată. Biserica ne îndeamnă, Hristos ne așteaptă!