15 august, despre capitulare și onoare în Japonia

Pentru istorie, 15 august este ziua în care împăratul Hirohito al Japoniei avea să rostească la radio discursul de capitulare a Japoniei, declarație care punea capăt celui de-Al Doilea Război Mondial.

• „Inflația Ormuz” – noua provocare în ecuația politicii monetare
• Sorin Grindeanu: Îmi cer scuze românilor că nu am oprit această prăbușire mai devreme
• Bolojan, de la „salvator” la „asasin economic”. Datele INS arată o Românie prăbușită economic în ultimele 10 luni
• Avertismentul unui specialist de top: Bolojan e eșecul unei metode. Sistemul nu mai acționează coerent
• Dezvǎluiri devastatoare despre Volodimir Zelenski

După bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki cu bombe atomice, în care sute de mii de oameni nevinovați și-au pierdut viața, împăratul a luat în calcul chiar că „rasa niponă ar putea fi ștearsă de pe fața pământului”. Unii dintre miniștrii Cabinetului nu au fost de acord cu acest act, spunându-i împăratului că un japonez nu poate muri capitulând, ci doar luptând. Uneori însă, un lider nu poate să-și ducă poporul la moarte, chiar dacă el, personal, nu se teme de ea.

Dar tot în istorie rămâne și Hiroo Onoda. El a refuzat 29 de ani, după finalul războiului, să accepte că țara sa a fost înfrântă, și a luptat în continuare.

Avea 20 de ani când s-a alăturat armatei japoneze și ulterior a fost pregătit ca ofițer de culegere a informațiilor și ca luptător de gherilă. La 26 decembrie 1944, Onoda este trimis pe insula Lubang din Filipine, în spatele liniilor inamice, cu ordin de la comandatul său de a nu capitula indiferent de circumstanțe și de a nu se sinucide. Acesta îi promite că, mai devreme sau mai târziu, el și camarazii săi    erau deja pe insulă, vor fi aduși acasă de armata japoneză.

Trupele Aliaților vor cuceri această insulă în februarie 1945, forțând soldații japonezi să se refugieze în jungla insulei și în munți pentru a supraviețui.

Deși în anii care au urmat pe insulă au fost aruncate afișe care îi înștiințau pe soldații japonezi că războiul s-a terminat de mult, aceștia au refuzat să creadă, considerând că este doar o tactică înșelătoare a inamicului pentru a-i captura. Credința lor a fost că Japonia nu putea să piardă războiul în câteva luni câte trecuseră de la detașarea lor pe insula filipineză. Și poate că așa ar fi fost dacă Statele Unite nu ar fi folosit bomba atomică, despre care soldații japonezi din această insulă habar n-aveau.

La un moment dat, deasupra junglei, dintr-un avion, a fost aruncat un ordin de a se preda, semnat de generalul Yamashita, în care se arăta că Japonia pierduse războiul. Soldații l-au analizat și-au refuzat pur și simplu să creadă realitatea. Ei au continuat să creadă că Aliații le întind curse pentru a-i determina să se predea, exasperați de lupta lor de gherilă care nu înceta nicio clipă. Onoda și camarazii săi luptau ca și când erau încă în război. Câteva luni mai târziu, au fost aruncate ziare japoneze în care apăreau fotografii cu familiile soldaților de pe insule și apelurile acestora de a se preda. Comandanți japonezi au venit pe insulă și au anunțat în megafoane că războiul s-a terminat, cerând soldaților ascunși să se preda. Hiroo Onoda și camarazii săi au considerat toate aceste apeluri drept o înșelătorie, doar pentru că refuzau să creadă că țara lor a pierdut.

5 ani mai târziu, unul dintre soldații japonezi s-a predat, cedând psihic. Onoda și cei rămași în junglă au început să devină și mai vigilenți, speriați de faptul că prin această breșă, vor deveni vulnerabili și ar putea fi capturați. După 5 ani, avea să fie împușcat pe o plajă a insulei un alt soldat japonez. Onoda nu mai avea acum alături decât un singur camarad, cu care a continuat să trăiască pe această insulă timp de 17 ani, și să organizeze acte de sabotaj împotriva celor despre care ei credeau că reprezintă forțele inamice.

În 1972, în urma unui incident cu o patrulă filipineză, camaradul lui Onuda este ucis. Japonezii rămân surprinși pentru că îl credeau mort. Nimeni nu putea crede că cineva ar fi putut supraviețui timp de 17 ani în jungla  sălbatică a unei insule. Atunci au începânut să se întrebe dacă Onoda mai trăia și el, oare?

În ciuda căutărilor unei echipe militare japoneze, Onuda nu a fost găsit datorită abilităților sale excepționale de a se ascunde pe care le exersase timp de 27 de ani.  Ceea ce nu au reușit trupe de elită, a reușit un student japonez, care își propusese să facă un tur al lumii, inclusiv al insulei Lubang, care l-a găsit pe Onoda. Încercările studentului de a-l convinge să se întoarcă în Japonia au fost fără succes, Onuda refuzând adevărul chiar și acum și spunând că numai superiorii săi îi pot ordona încetarea misiunii.

O ultimă încercare a fost făcută când studentul a revenit în țara sa natală. Comandantul lui Onuda care îi spusese la plecare să nu se predea, pensionat acum și vânzător într-o librărie, a fost adus pe insula filipineză și i-a spus lui Onuda că misiunea sa a luat sfârșit.

Pe 10 martie 1975, Onuda a ieșit din junglă și și-a predat sabia de samurai președintelui filipinez, Ferdinand Marcos. De-a lungul luptei sale de gherilă, ucisese 30 de filipinezi, rănise alți 100 și distrusese mai multe ferme și recolte, considerând că datoria sa era să slăbească dușmanul prin orice forme.

Președintele filipinez l-a amnistiat pentru toate aceste crime, considerând că a luptat ca un brav soldat care nu știa că războiul se terminase în urmă cu 30 de ani.

Revenit în Japonia, Hiroo Onoda a fost primit ca un erou, despăgubit pentru cei 30 de ani în care a luptat pentru țara sa, dar dezamăgit de noile valori moderne ale japonezilor în care onoarea și patriotismul nu se mai regăseau.

Citiți cartea sa autobiografică „No Surrender, My Thirrty-year War” pentru a vedea cum a putut acest om să supraviețuiască, miraculos, când toți ceilalți refuzau să creadă că așa ceva ar fi posibil. Atât de dihotomic și paradoxal, 15 august este atât despre capitulare, cât și despre onoare.