Dragostea, mai presus de Casa imperială a Japoniei

Mai putem vorbi în secolul al XXI-lea de „Love Story”? Un posibil răspuns ar putea fi povestea de iubire dintre Mako, prințesa Japoniei și Keio, un tânăr avocat aspirant fără condiție nobilă. Un cuplu care după trei ani de relație la depărtare își caută împlinirea dincolo de convenții și statutul social diferit.

„CĂSĂTORIA A FOST ALEGEREA NECESARĂ”

E adevărat, ei nu au fost confruntați cu dramaticele implicații ale antagonismului dintre familiile lor, așa cum au trăit Romeo și Julieta între Capulet și Montague. Dar de o anume manieră au fost și ei capturați de perenul vârtej, persistent în zilele noastre, între inerțiile merituoase ale tradiției și centrifuga tentațiilor modernității, între tensiunea dintre ceea ce este oficial, public și expus vederii și judecății democratice a tuturor și, pe de altă parte, ceea ce este privat, personal, chiar intim. Au fost nemilos prinși în judecata mediatică deschisă, directă, neinhibată și consecvent incisivă.

Și, totuși, afecțiunea reciprocă a triumfat. În dimineața zilei de 26 octombrie, după formalitatea simplă a înregistrării căsătoriei lor la un birou de stare civilă din Tokyo, Mako și Keio au apărut la o conferință de presă în fața a cincizeci de ziariști.

Ea a spus: „Kei-san este de nelipsit pentru mine. Pentru noi, căsătoria a fost alegerea necesară pentru că ne-am ascultat inima și ne-am apărat sentimentele noastre”. El a spus: „O iubesc pe Mako-san, dorința mea este să trăiesc această viață împreună cu ființa iubită”.

Declarațiile celor doi tineri au fost curajoase, limpezi și sincere. De ce curajoase? Pentru că, după ce relația dintre ei, foști colegi la Universitatea Creștină Internațională din suburbiile capitalei Tokyo, a devenit cunoscută, în ultimii trei ani, expunerea publică i-a învăluit într-o necruțătoare disecare a statutului și vieții fiecăruia.

O PRINȚESĂ ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN OM DE RÂND

Mako, o tânără cu sânge albastru. Fiica cea mai mare a Prințului de Coroană (moștenitor) Akishino, supusă unui amplu cortegiu de rigori și obligații ca membră a Casei imperiale nipone. Keio, fără origine ilustră, un tânăr avocat aspirant cu șanse de afirmare profesională în baroul din New York, grevat însă de complicații legate de părinții săi (origine, chestiuni financiare puțin elucidate ale unui împrumut – donație, credit – luat de mama sa, etc.), aspecte atent adulmecate de presă. Din fericire, Mako a avut mai multă înțelepciune decât Julieta. Deși aproape „intoxicată” de neînțelegerea publică, manifestată prin multiple opinii care au invocat dezamăgirea față de eventualitatea încheierii căsătoriei dintre o prințesă și un om de rând, pe deasupra suspectat de un parcurs biografic pătat și cu o condiție materială probabil incertă, Mako a traversat cu bine momentele de cumpănă, fiind diagnosticată temporar cu sindrom de stres post-traumatic.

Poate, ca observatori de departe a acestui moment și acestei splendide opțiuni sentimentale, nu ar trebui să ne interzicem un plauzibil puseu romantic. Mako, după trei ani de viață la depărtare de Keio, a avut tăria unui DA pentru căsătoria neconvențională și a unui NU pentru tradiții. A preferat să se bucure de împlinirea destinului și nu numai de culorile sezonului, când pădurile din preajma Tokyo-ului se colorează cu bogăția de nuanțe ruginii ale toamnei și muntele Fuji este încoronat de vălul timpuriu al primei ninsori.

A renunțat la fastul ceremoniei de căsătorie care ar fi înveșmântat-o în grele și suprapuse mantii de mătase și ar fi înnobilat-o cu ritualurile imperiale, amănunțite și riguroase, sub spoturile și flash-urile ziariștilor.

Mako, după trei ani de viață la depărtare de Keio, a avut tăria unui DA pentru căsătoria neconvențională și a unui NU pentru tradiții.

Presa și publicul nu și-au ascuns frustrarea de a fi pierdut spectaculozitatea venerată a tradițiilor. Cu reflexele critice activate, presa niponă n-a ezitat să-și declare surprinderea și să comenteze acid față de podoaba capilară a lui Keio, care sosind de la New York pentru cununie, arbora o modernă tunsoare cu părul prins în coadă. Evident, ulterior, el și-a abandonat preferința de stil.

Mako nu a fost prima prințesă din istoria Casei Imperiale care a renunțat la statutul său. În acești ani, au mai fost și alte prințese care au preferat să-și urmeze sentimentele pentru un partener fără condiție nobilă. Dar ea s-a desprins ferm de tot, de titlu și rang. Nu și-a dorit nici  ceremonialul căsătoriei în stil imperial și nici suma impresionantă care i-ar fi revenit în virtutea poziției sale. A decis să plece la New York cu soțul și să înceapă un nou destin.

Nu înainte, însă, de a dovedi că păstrează o bună înțelegere a tradițiilor. S-a înclinat adânc și a adus ofrande la necropola imperială de la Musashino, Mausoleul străbunicilor, împăratului Showa și împărătesei Kojun. Cu dragoste și pioșenie, și-a luat rămas bun de la nobila sa familie. Deși s-a renunțat la ceremonia prescrisă de vechile rânduieli ale Curții, a vizitat cu respect pe Majestățile Lor, Împăratul Naruhito și Împărăteasa Masako. La reședința lor, bunicii, Împăratul Emeritus Akihito și Împărăteasa Emerită Michiko au îmbrățișat-o cu afecțiune. Ca o fată cuminte și respectuoasă, a spus la revedere părinților, Prințului de Coroană Akishino și Prințesei de Coroană Kiko. Convențiile nu i-au îngăduit să fie însoțită, dar Mako a făcut toți acești pași singură, cu deferența necesară și stăpânire de sine.

„Dorim prințesei Mako multă fericire în viața de familie!” au titrat, în cele din urmă, ziarele nipone.

Îmi permit să cred că, în final, societatea niponă a înțeles semnificația poveștii lui Mako și Keio. Tocmai pentru că istoria Japoniei este povestea romanțată a relației complicate dintre tradiție și modernitate.