Sindromul Wolverines și invazia rusească

Să vedem cum sunt așezate piesele pe tabla de șah. A lumii, nu doar a Rusiei.

• Raed Arafat, pus sub acuzare pentru contrabandă
• Cristian Pîrvulescu propune un prim-ministru cu profil neutru / independent sau „un guvern cu un grad ridicat de independență politică”
• Bolojan: Vom iniția discuții cu USR, UDMR și grupul minorităților, pentru a clarifica prin ce formulă ar putea funcționa un guvern minoritar
• Era Tim Cook se încheie. Apple va avea un nou CEO din toamnă
• Raed Arafat chemat la Parchetul Militar

„Invazia roșie”

O simplă privire pe hartă ne dezvăluie că Rusia se întinde pe un continent și jumătate, iar în trecut se întindea pe trei, până când a renunțat la Alaska, neavând cum să gestioneze un astfel de imperiu. Nu de spații duce lipsă Rusia, cum nici de resurse! Dacă Rusia duce lipsă de ceva, ar fi populația care să ocupe teritoriile pe care le are. O extindere, în condițiile date, în mod evident, nu are nici un suport logic, afară de explicația că rușii sunt răi.

Și tot privind harta, mai exact dispunerea bazelor militare pe hartă, vom putea la fel de ușor observa că bazele americane înconjoară ca un inel China și Rusia. În nici un caz nu bazele militare rusești înconjoară Europa sau SUA. Iar o astfel de construcție nu se face peste noapte! Dar, asta ține de realitate.

În zona ireală, avem politicile „progresiste”, „noua normalitate” și un fir roșu, suplimentar, cel al fricilor induse. Spaima venirii rușilor este o temă preferată în lumea politică. Iar din această combinație nu putea lipsi nici Hollywoodul.

Poate vă mai amintiți filmul Red Dawn (1984), care a rulat la noi sub titlul „Invazia roșie”, cu Patrick Swayze și Charlie Sheen. Exact despre această spaimă a venirii rușilor era vorba în film.

Pe scurt, pe atunci Uniunea Sovietică, împreună cu aliații comuniști – Cuba și Nicaragua – invadează Statele Unite. Iar o mână de liceeni din Colorado decid să-și apere țara și pun mâna pe arme, dar asta era încă pe vremea când al doilea amendament la Constituția SUA mai reprezenta o valoare, căci astăzi, propaganda susține predarea armelor!

În fine, luptătorii acneici reușesc să ducă o luptă de la egal la egal cu armata sovietică, evident liceenii reușind să-i învingă pe primitivii lor agresori. Strigătul lor de luptă era: Wolverines! Numele mascotei liceului.

De unde această rusofobie?

Discuția vizează exploatarea spaimei firești față de străini. Întotdeauna străinii au fost percepuți ca aducând cu ei ceva necunoscut, un fel de primejdie. În cazul americanilor, principalele spaime cultivate de-a lungul timpului vizează secesiunea Texasului (cam pe modelul Transilvaniei, întotdeauna străinii cei răi vor să rupă Texasul și să-l dea înapoi Mexicului, nemții în 1916, Donald Trump și Ted Cruz în zilele noastre etc.), plus povestea cu rușii. Sovieticii. Cei care „amenințau planeta” cu bombele lor nucleare.

Amenințarea trebuie să vină din partea cuiva capabil să amenințe. Nu pot Nicaragua sau Cuba să amenințe în mod credibil SUA! Altfel stă treaba când amenințarea vine din partea unei mari puteri cum e Rusia sau China. Iar rușii au predominat scenariile din deceniile Războiului Rece, suficient cât să fie uitată colaborarea din timpul celui de-al doilea război mondial contra Germaniei naziste (devenită între timp prietena americanilor).

De atunci, această spaimă a fost atent cultivată și întreținută. Rușii au fost în continuare prezentați ca personajele negative, niște bețivi rămași în urmă, trăind într-o Uniune Sovietică, altminteri desființată în 1991. Singurul element „esențial” fiind că Vladimir Putin a fost cândva ofițer KGB. Iar rusofobia a fost și exportată cu succes!

Președintele Volodymyr Zelensky nu se ferește de rusofobie Foto: Twitter

Speranța secretă a SUA a fost ștergerea Rusiei de pe hartă și construirea unei lumi unipolare. Lucrurile au mers bine până când a apărut Vladimir Putin și a oprit declinul Rusiei, a început să reclădească economia și să prioritizeze refacerea capacităților defensive. Mai mult, să se alieze cu China, care tinde să devină (dacă nu este deja) cea mai mare putere mondială.

Însă, după cum spune istoricul Andrew Bacevich, specializat în relații internaționale și studii de securitate, rusofobia aceasta își are mai curând originea în dorința de a resuscita excepționalismul american.

„Excepționalismul american este convingerea că, într-un fel mistic, Dumnezeu sau Providența sau Istoria a încredințat Americii sarcina de a ghida omenirea către destinul său final. Aici își are esența și identitatea colectivă americană”, spune Bacevich. Americanii aduc libertatea, democrația, înscăunează drepturile omului te miri unde pe glob.

Revenind la ideea filmului, însăși operațiunea de capturare a fostului dictator irakian Saddam Hussein a fost numită – în 2003 – Operațiunea Red Dawn, iar țintele sale au fost botezate „Wolverine 1” și „Wolverine 2”. Căpitanul Geoffrey McMurray, care a nășit misiunea, a spus că denumirea „a fost atât de potrivită pentru că era vorba despre un film patriotic, pro-american”. Cum tot patriotică era și anihilarea „armelor de distrugere în masă” (o adăpătoare pentru vite – în realitate) din posesia lui Saddam Hussein. Acest adevărat sindrom Wolverine este expresia trivializată a excepționalismului în discuție.

NATO și/sau Davos

Karl Marx nu a putut prezice faptul că, în etapa sa târzie, capitalismul va face ca burghezia conducătoare, „exploatatoare”, să se identifice ca socialistă, în timp ce clasa muncitoare va susține din convingere capitalismul, adică „exploatarea omului de către om”.

La fel de greșite au fost și calculele celor din KGB, care au infiltrat pe vremea războiului rece relativ ușor diferite paliere ale statului american, otrăvind ideologic zona universitară, artistică, politică etc. Odată cu căderea „cortinei de fier”, când Rusia a început să-și reconsidere trecutul și să își creioneze un viitor „capitalist”, acest lucru avea să se întoarcă exact ca un bumerang! De data asta, Rusia era cea care credea în capitalism, iar vestul în valorile socialiste.

Ca atare, „lumea occidentală” a început să utilizeze limbajul dublu și valorile măsluite, în mod convenabil lăsând să persiste ideea unei „Uniuni Sovietice” inexistente și a rușilor invadatori.

Apoi, era Trump și Brexit-ul aveau să aducă o despărțire a „anglosferei” (SUA-Marea Britanie) de Europa, mai ales că aceasta părea să fi decis fie să își recâștige independența, dacă nu superioritatea, față de yankei și fostele colonii, fie să aleagă vasalitatea față de noua mare putere mondială – Davos. Nu se știe, însă, unde este linia de demarcație între Davos și SUA. Să reținem doar că SUA și Marea Britanie au interese divergente în raport cu UE.

Șeful Forumului de la Davos, Klaus Schwab, alături de președintele SUA, Joe Biden Foto: Twitter

Însăși ideea construirii unei armate europene de către nemți, francezi, polonezi, unguri etc. arăta, suplimentar, că nici relația UE – NATO nu mai este ce a fost cândva. Ceea ce a făcut ca, îndărătul zâmbetelor și discuțiilor diplomatice, fricțiunile să fie tot mai ample, presiunile tot mai puternice! Doar dacă ne gândim la ratata afacere a submarinelor franțuzești și deja putem să ne facem o imagine asupra fenomenului.

Lord Hastings Lionel Ismay, primul secretar general al NATO, dacă tot am ajuns la militărie, spunea că pactul a fost creat pentru a „ține Uniunea Sovietică afară, pe americani înăuntru și pe germani – jos”. („keep the Soviet Union out, the Americans in, and the Germans down.”)

Între timp, americanii nu doar că au rămas înăuntru, ci au preluat NATO cu totul, fiind – cu sau fără voia lor – principalii finanțatori. În consecință, obiectivul s-a modificat: acum NATO vrea să-i țină pe ruși în afara pactului, iar pe nemți, potrivit tradiției, la pământ.

Ce poate fi mai relevant aici decât declarația cancelarului german Olaf Scholz în contextul prezumat al invaziei rusești din Ucraina că, la o adică, Germania oprește proiectul Nord Stream 2? Tardivă amenințare, căci Putin tocmai a semnat cu chinezii contractul pentru gazele rusești. Asta, evident în condițiile în care Germania își importă jumătate din energie exact din Rusia.

Noul NATO nu pare mai prietenos nici cu Franța și cu intențiile lui Macron de a-și dobândi „independența”! Macron în vizită la Kremlin și anunțând ulterior că grație eforturilor sale armata lui Putin ezită să invadeze Ucraina, deși el personal nu crede că Rusia dorea neapărat să pornească o invazie, putea părea eventual un moment comic, mai ales în urma dușului rece administrat de Putin, care a subliniat că Macron nu avea în numele cui să vorbească. NATO, desigur, avea avantajul de a dialoga de la egal la egal cu rușii. Pe de altă parte, faptul că dialoga cu rușii, îi repunea pe europeni în țarcul alianței, nord-atlantice chiar dacă Macron a criticat „greșelile privind expansiunea NATO”.

Complexul militar-industrial are propriul joc

Teoria invaziei Ucrainei de către ruși a debutat în luna noiembrie. La acea dată, trebuia să acopere scandalurile care distrugeau administrația de la Casa Albă: haotica retragere din Afganistan, eșecul gestionării presupusei pandemii, politicile legate de Marea Resetare ce au distrus lanțurile de aprovizionare, scandalul Hunter Biden, uriașa inflație, șomajul de proporții îngrijorătoare, creșterea datoriei publice la cote fără precedent și iminența alegerilor intermediare.

Pentru a avea șanse în alegerile „midterm”, Biden are neapărată nevoie de o victorie, măcar de genul „Wag the dog”. Mai țineți minte secvențele când militarul american se întoarce din imaginarul război SUA – Albania și e întâmpinat la scara avionului de americanii bucuroși de victorie? Nu e nici un secret că pentru americanul obișnuit Albania sau Ucraina sunt același lucru: habar nu are unde se află pe hartă. Ficțiune totală! Dar o ficțiune războinică vandabilă publicului de o clasă politică absolut patibulară și coruptă.

2021 a fost un an bun pentru antreprenorii de armament. Congresul a autorizat cheltuieli militare de 778 de miliarde de dolari, unul dintre cele mai înalte niveluri de la al Doilea Război Mondial încoace, și cu 25 de miliarde de dolari mai mult decât a cerut Pentagonul. Mai mult de jumătate din aceste fonduri au mers către contractori de arme precum Lockheed Martin, Boeing, Raytheon și General Dynamics.

Complexul militar-industrial operează în interesul celor puțini: elita corporatistă, bancherii, politicienii și reprezentanții industriei de apărare. Milioane de oameni și zeci de națiuni au fost distruse în baza „nevoilor” acestei pseudo-elite militariste.

Altminteri, există un întreg ecosistem de personaje care se regăsesc când în zona de lobby, când în zona de conducere a corporațiilor din apărare, intrând și ieșind pe această ușă rotativă în ritmul în care este optim pentru a se întoarce cu valize de bani. Numeroși ofițeri, peste 1.700 de generali și amirali și specialiști în achiziții etc. inclusiv secretarul pentru Apărare Lloyd Austin stau în boardurile marilor companii producătoare de armament, conform unor date prezentate de Quincy Institute.

Banii circulă și către zona politică și de lobby, sume consistente intrând în bugetele diferitelor asociații, fundații, think tank-uri unde politicienii prestează diverse activități remunerate (discursuri, de exemplu) sau primesc donații pentru campanii. Aceștia, apoi, propun în Congres bugete tot mai consistente pentru apărare, iar ciclul se repetă la infinit.

Există apoi contractorii, consultanții, specialiștii, care înghit alte sume copioase de bani. Nu în ultimul rând, există industria militară în sine. Un milion de locuri de muncă. Un fleac, față de anii 80, când reprezenta 3 milioane de locuri de muncă. N-ar trebui omise nici presa și mediul academic ori serviciile de informații!

SUA are trupe în cca. 150 de țări, iar în majoritatea vinde și armament, pentru a preveni conflictele militare. Aici intervin deja și cei care organizează transportul, târgurile, asigură logistică, service, consultanță etc.

Oricum, ar fi de notat că nu există neapărat vreo corelație între politica oficială și comerțul cu armament american.

Ca să ajungem la obiect, profitul și interesele complexului militar-industrial generează politicile externe. Adică relația dintre război și profit generează mersul politicii externe a SUA, nicidecum demersul politic democratic stabilit de legislativul sau executivul american în acord cu dorința celor care îi reprezintă pe cetățeni în structurile de stat.

Așadar, foamea de bani generează războaiele și nicidecum politica externă a SUA, care este doar subsumată intereselor complexului militar-industrial. În acest tablou, evident, politicienii sunt perfect dependenți de donațiile din campanii etc. și este evident că, ulterior, performează în acord cu banii luați. Ceea ce, în concluzie, nu are absolut nimic de a face cu democrația, cu valorile declamate propagandistic, cu dictatorii, invaziile și alte povești similare. Nici cu patriotismul. Toate acestea sunt exclusiv pentru mase și sunt induse de presa sponsorizată tot de corporațiile din „apărare”.

Jens Stoltenberg, secretarul general NATO, la Conferința pentru securitate de la Munchen Foto: Twitter

SUA și chiar NATO, pentru complexul militar-industrial, am putea supune că nu reprezintă altceva decât niște clienți ca oricare alții.

Legat de rațiunea expansiunii NATO, și chiar cu riscul de a jena alte mari puteri globale precum China sau Rusia, ajunge să privim un pic înspre corporațiile complexului militar-industrial și vom vedea subsidiarele care funcționează în afara Statelor Unite ale Americii. În Orientul mijlociu, în norul Africii, în Europa etc.

Toate liniile de asamblare și lanțurile de aprovizionare din diversele regiuni ale globului țin de aceleași corporații. Contractele sunt de coproducție. N-ar trebui să mire pe nimeni că o serie de componente sunt produse în Mexic sau în China. Sigur, mai ține și de forța de muncă și de outsourcing. De aici, nevoia de a dezvolta alte arme și recapturarea supremației calitative în SUA. Pe scurt, toată această producție are nevoie de piețe.

Numai că, fără război, acest complex militar-industrial nu are un trai asigurat. Fostul președinte Trump, deși a cheltuit pentru înarmare, oferind câteva contracte, a ținut SUA în afara conflictelor militare, spre deosebire de predecesorul său, Obama, care nu s-a sfiit să pornească  războaie în Afghanistan, Iraq, Syria, Libya, Yemen, Somalia și Pakistan. Să mute trupe în Pacific și în Europa de Est, chipurile, pentru a contracara Rusia. Iar Biden reprezintă un al treilea mandat al lui Obama.

Consecințele refuzului UE de a avea un summit cu Rusia

Eforturile Chinei și Rusiei urmăreau să-și asigure o alianță cu Germania (implicit UE), ceea ce ar fi pus capăt supremației „anglosferei” în regiune. Iar alianța se putea realiza având pe masă gazele rusești, piața rusească și forța de muncă atât de necesară Germaniei.

Abil, Biden a hărțuit literalmente Germania, împingând-o într-un soi de angajament de a renunța la Nord Stream 2, reliefând totodată, explicit, scopul Washingtonului de a menține Germania în lesa NATO. Biden a spus că, dacă Scholz nu oprește Nord Stream 2, atunci el, Biden, o va face. „Pot să o fac”, a subliniat el.

Cancelarul german Olaf Scholz, la Conferința pentru Securitate de la Munchen Foto: Twitter

Acum, îl vedem pe cancelarul Olaf Scholz la Conferința pentru Securitate de la Munchen declarând că „Nu există nicio justificare ca Rusia să trimită peste 100.000 de soldați la granițele Ucrainei”. A stabilit el? În ce calitate? Cu această declarație, nu doar speranțele germane, ci și cele ale UE de a avea o oareșicare independență s-au spulberat. Totodată, relațiile Germaniei cu Rusia înregistrează un regres considerabil.

Însă, nemții și UE își culeg doar roadele politicilor obtuze de până acum. Problemele recente au început cu intervenția lui Josep Borell, vicepreședintele Comisiei Europene și Înaltul reprezentant al UE pentru politici externe și de securitate, care discuta, chipurile, „principiile normalizării relațiilor UE – Rusia”, formulate încă de Frederica Mogherini într-un mod ultimativ. Borell, vorbind în numele UE, remarca de pe o poziție arogantă că cererile Rusiei privesc doar Rusia, lăsând a se înțelege că UE nu are nimic de câștigat dacă este de acord cu ele. Mai mult, a subliniat cu iritare că „doar învingătorii formulează asemenea cereri” precum cele rusești privind oprirea expansiunii NATO și amplasării de tehnică militară la frontierele ei.

Birocrații europeni, incluzând-o aici și pe Ursula von der Leyen, au tratat „normalizarea relațiilor cu Rusia” de pe o poziție de superioritate, impunând o listă pe care se așteptau (?) ca Rusia să le rezolve doar pentru a intra în grațiile UE. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat.

Relațiile Rusiei cu Germania au funcționat datorită pozițiilor mai flexibile adoptate de Angela Merkel, care a avut capacitatea să disjungă chestiunile germane de cele europene, probabil impuse de Davos.

Președintele Macron a dorit și el să ajungă la o înțelegere cu rușii în cadrul UE, doar că demersurile lui au fost aruncate în aer de partea rusofobă a UE – Polonia și țările baltice – care s-au opus unui summit UE – Rusia, lăsând loc doar inițiativelor individuale.

Întrucât pe lista UE figurau (afară de teme stupide precum cât gaz să livreze rușii Ucrainei) chestiuni ce vizau securitatea zonală (Crimeea), rușii au subliniat că nu au de ce să le mai discute separat cu UE, întrucât nu mai puțin de 21 de țări fac parte din NATO, iar aceasta este structura de securitate care le reprezintă. Pe scurt, au pus UE la locul ei (inexistent), mutând dezbaterea la masa americanilor.

Cu un drum, au eliminat cu grație și Davosul, care putea controla discuțiile politice și le putea influența prin presa pe care o deține, dar care nu are nici un mijloc să intervină în zona militară. Cât despre zona militară, rușii au certitudinea superiorității proprii, astfel că pot duce discuțiile mult mai degajat cu SUA și NATO, scoțând în fața rachetele.

Întâmplător, la acest capitol interesele SUA și ale Rusiei coincid. Ambele vor să scape de NATO. De ce? Pentru că NATO are o grămadă de afaceri cu zona europeană, afaceri ce au început să jeneze zona americană a complexului militar-industrial. Cu alte cuvinte, sunt mari șanse ca foarte curând NATO să nu mai reprezinte decât structura de securitate a UE, adică o zonă care nu-și permite nici un război, afară de cel îndreptat împotriva propriilor cetățeni.

Singura veste bună în povestea aceasta o reprezintă faptul că Ucraina nu este o țară NATO, deci nici implicarea directă a trupelor NATO nu s-ar putea pune în operă fără a se intra într-un război cât se poate de real cu Rusia și China. NATO, în schimb, „apără” țările baltice, România, Polonia, unde a și trimis trupe și tehnică militară. Pentru că în Ucraina, a trimis armament și muniție.

De aici, orice conflict, inclusiv un război pe scară largă în Europa, n-ar face altceva decât să servească interesele financiare ale complexului militar-industrial, orice victorie sau înfrângere ar fi o justificare pentru a solicita și mai mulți bani pentru „apărare”.

Revine Doctrina Wolfowitz?

Doctrina Wolfowitz (1992) anunța statutul SUA ca singură superputere rămasă după prăbușirea Uniunii Sovietice la sfârșitul Războiului Rece și proclama ca obiectiv principal păstrarea acestui statut.

„Primul nostru obiectiv este de a preveni reapariția unui nou rival, fie pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, fie în altă parte, care reprezintă o amenințare de ordinul celei reprezentate anterior de Uniunea Sovietică. Acesta este un aspect dominant care stă la baza noii strategii regionale de apărare și ne impune să ne străduim să împiedicăm orice putere ostilă să domine o regiune ale cărei resurse, sub control consolidat, ar fi suficiente pentru a genera putere globală.”

În mod evident, obiectivul acesta a fost ratat. Ceea ce încearcă acum SUA este să readucă în discuție principiile doctrinei și să facă tot ce-i stă în putere pentru a slăbi puterea Rusiei. Chestiune valabilă, însă, și în ceea ce privește China.

Așadar, politica Războiului Rece împotriva Rusiei și Chinei va continua inevitabil. Cu toate acestea, reînvierea Războiului Rece este un efort zadarnic. Statele Unite și aliații săi nu sunt amenințați de Rusia sau China în niciun fel obiectiv. Demonizarea lor, pe termen scurt, poate rezolva problema politică internă. Dar mai departe, drumul e înfundat.

Putin pare că și-ar dori propria Doctrină Monroe

Doctrina Monroe a reprezentat poziția de politică externă a Statelor Unite în sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, care se opunea colonialismului european în emisfera vestică. Doctrina a susținut că orice intervenție a puterilor străine în afacerile politice ale Americii ar fi un act potențial ostil împotriva SUA.

În prezent, Vladimir Putin susține cam același lucru în privința Rusiei. Astfel, președintele Putin a avertizat fără vreun echivoc Washingtonul și Bruxelles-ul că dacă își aruncă în luptă mercenarii la Donbass, aceștia vor fi făcuți bucăți. În plus, toate sistemele de securitate NATO din regiune. Ceea ce nu mai este chiar o veste atât de bună.

Ce va face România?

Nimic. Va face o ședință. Probabil pe la CSAT. Apoi, va elabora o hârtie, având grijă să nu contrazică pe nimeni, ceea ce nu este atât de ușor în condițiile în care România nu are o politică externă, dar are o sumedenie de stăpâni externi: SUA, UE, Davos, NATO, Germania, Franța. Nici nu mai știi în ce direcție să faci bezele.

În schimb, dacă există vreun „analist militar” milionar, ar putea ieși pe televiziune ca să țipe din toți bojocii: Wolverines!