Pentru cine bat clopotele Bisericii Romei?

Enciclica Magnifica Humanitas și noile „Lucruri noi”.

• Pentru cine bat clopotele Bisericii Romei?
• Cum arăta economia României în 2016 și cum arată astăzi
• Europa vrea rețele „curate”
• Triumful Rusiei în Franța. A câștigat și s-a prăbușit în genunchi
• Cine va securiza Neptun Deep, care nu e în apele teritoriale ale României? Specialist: Probabil am avea o bâlbă colectivă!

Cumpăna unei lumi

Enciclica Papei Leon al XIV-lea, numită „Magnifica Humanitas”, se vrea o bornă de hotar în afirmarea punctului de vedere al Bisericii Catolice în legătură cu problemele teribile ale vremurilor noastre. O atare intenție s-a văzut din aceea că actuala enciclică a fost semnată în 15 mai, la fix 135 de ani de la foarte celebra enciclică Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea. Din 1891, de la Rerum novarum, și alte enciclice papale au abordat chestiuni referitoare la raporturile politice, economice și sociale ale lumii, în buna tradiție a catolicismului. Un gest salutar, evident.

În cele ce urmează, însă, ne vom permite câteva comentarii libere pornind de la textul enciclicei Papei Leon al XVI-lea, cu intenția nu de a critica demersul papal, care ni se pare cu totul justificat în acest moment, cât de a surprinde anumite accente problematice legate de destinul lumii occidentale moderne, aflată, în mod evident, într-un moment de cumpănă în raport cu „cealaltă lume”, neoccidentală.

În primul rând, o observație foarte generală, care pune în evidență schimbarea de perspectivă a lumii catolice la vârf: acum 135 de ani, enciclica lui Leon al XIII-lea avea de rezolvat o serie de probleme social-economice (să le spunem, pe scurt, sociale, deși niciodată problemele dintr-o societate nu sunt doar „sociale”, ci sunt și economice și culturale și politice etc.) din interiorul lumii europene/occidentale.

De data aceasta, în Magnifica Humanitas, avem, iată, invocată Umanitatea, dar, în subtext, aceasta este împărțită, fără ca acest lucru să fie mărturisit, în două aripi: lumea occidentală și lumea neoccidentală. Este un semn clar că azi, Occidentul nu mai este „singur pe lume”, iar problemele sociale din interiorul lumii occidentale nu mai sunt demult problema problemelor în materie de credință, morală sau relații sociale, așa cum era cazul în 1891.

Biserica Catolică ia acum în piept problematica spinoasă a globalizării dezechilibrate, a dezechilibrelor care s-au născut în lume odată cu anul 1989 și care sunt acum generatoare de evoluții dramatice, începând cu războaiele din ce în ce mai extinse și terminând cu această Sumă a revoluției tehnologice ce aduce atâtea probleme de ordin moral în joc, anume Inteligența Artificială.

Dar, înainte de a analiza, parțial, textul acestei scrieri, avem îndreptățirea să ne întrebăm: de fapt, cine scrie această enciclică? Și, apoi, pentru cine?

E scrisă de un papă american? Dacă e așa, Leon al XIV-lea are o problemă „domestică”, deoarece critica „complexului militar industrial” sau critica globalizării de după 1989 este ușor de recompus ca o critică a țării sale natale:

„93. Creșterea complexului militar-industrial a devenit o caracteristică definitorie a peisajului politic actual și un sector-cheie al economiei în diverse țări. Legătura strânsă dintre interesele economice, aparatul militar și deciziile politice generează o „națiune înarmată”, în care războiul apare ca o extensie firească a politicii, iar piața armamentului devine o forță autonomă care impulsionează deciziile militare. De asemenea, nu putem ignora interesele economice uriașe aflate în spatele războiului. Industria de armament și țările care furnizează arme profită de pe urma unei piețe care prosperă tocmai datorită conflictelor. În acest sens, există și interese financiare care contribuie la alimentarea tensiunilor în diferite regiuni ale lumii”.

În aceste cuvinte de mai sus, oricine poate recunoaște imaginea complexului militar industrial american (Dwight D. Eisenhower, 1961…) desemnat ca atare de fostul președinte american amintit între paranteze.

Complex militar industrial care acum se teme că altul, mai mare și mai puternic, îi va lua locul, unul, cel al Chinei, care nu-și declară democratic veniturile și cheltuielile…

Nimic mai firesc decât critica globalizării stridente și incongruente/nedrepte de după 1989. Iat-o:

„Criza multilateralismului

201. Cultura puterii își are originea și în criza sistemului multilateral. Instituțiile create pentru a proteja ideea unui viitor comun pentru toate popoarele și a unui bine comun global par să fi fost slăbite. Acest lucru se datorează nu doar limitărilor structurale, ci și lipsei frecvente a unei voințe comune de a le susține și reforma sau de a le recunoaște autoritatea morală. În loc să progresăm, asistăm la un regres față de momentul de cotitură semnificativ al secolului al XX-lea.

După 1989, prăbușirea regimurilor comuniste din Europa a fost urmată de o globalizare predominant economică, lipsită de un cadru politic adecvat capabil să susțină dialogul și pacea.

S-a manifestat o încredere aproape oarbă în capacitatea piețelor de a genera prosperitate, democrație și stabilitate. În realitate, în loc să producă în mod automat unitate și pace, globalizarea a provocat reacții fundamentaliste, identitare și naționaliste. Rezultatul este departe de un multilateralism autentic; în schimb, a apărut un multipolarism dezordonat și marcat de conflicte, dominat de un sentiment general de neîncredere”.

Dar cum sună critica multilateralismului din partea unui papă american? Răspunsul este: ipocrit.

Și, mai ales, ce înseamnă un „multipolarism dezordonat”? Este multipolarismul „dezordonat” promovat acum de China și Rusia (și nu numai) mai „dezordonat” decât globalismul pe care Magnifica Humanitas a pornit a-l critica într-un moment istoric? Este Biserica Catolică parte a acelui Occident care a născut globalismul dezechilibrat? Atunci să dea o șansă și non-Occidentului să creeze o lume alternativă, de exemplu multipolară și imperfectă, adică dezordonată. Ordinea occidentală a ajuns în impas.

De altfel, de 1800 de ani, de la Fericitul Augustin, Biserica Universală (nu cea Ordodoxă, ci cea catolică, ce se revendică plenar de la episcopul antic al Hiponei) predică în același mod și cu aceeași pasiune în van.

Fericitul Augustin a trăit, așa cum trăiește și papa Leon al XIV-lea, sfârșitul lumii occidentale din vremea lui. Adică sfârșitul Romei. O Romă pe care Augustin o flagela, acuzând-o că nu mai are resurse pentru ordinea dumnezeiască și nici pentru pace. Termenii de atunci: pax și ordo naturalis. Deoarece se scaldă în păcatul antic al superbiei virgiliene, zicea Augustin, Roma a uitat valoarea lui pietas. Or, fără pietas, adică fără dragostea de aproapele, superbia este un imperialism pur și dur. Da, Augustin critica imperialismul Romei, așa cum papa Leon al XIV-lea critică azi globalismul. Pietas, spunea Augustin, duce la pax ordinata, în vreme ce superbia duce la pax perversa. Este „pacea cetății diabolice”. O formă de ordine încă, e adevărat (ordo), dar „răsturnată”. Așa cum răsturnate sunt și valorile noastre occidentale, așa cum „perversă” este și pax americana, așa cum perversă este și globalizarea occidentală.

Care este, însă, soluția?

Soluția lui Augustin era cea mai proastă posibilă. Pe firul criticii sale la adresa cetății terestre se ajunge la necesitatea imperioasă a războiului sfânt. Augustin este părintele spiritual al cruciadelor, care sunt manifestarea cea mai directă a urii Occidentului față de multipolaritatea de Ev Mediu. Biserica Catolică moștenitoare a spiritului lui Augustin nu a vrut să facă loc unei puteri politice legitime, care să conducă lumea. A vrut să fie parte a acestei conduceri, fără să-și asume riscurile politice ale ei. Cam ca Leon al XIV-lea, care critică globalizarea, dar numai până la nivelul multipolarității dezordonate, care, firesc, i se pare o alternativă rea.

Temperat, catolicismul duce cel mult la ideea „războiului drept” de care vorbea iezuitul Franciso Suarez (1548-1617) – primul autor catolic care înțelege că războiul este un instrument firesc al disputelor dintre state și că alt tribunal suprem pentru a arbitra între state nu există (Dumnezeul catolic?). Așadar, spre deosebire de ramura augustiniană, care pornea la critica cetății reale, lumești, politice, pentru a ajunge la un soi de absorție a puterii politice de către cea ecleziastică, ramura realistă a catolicismului politic (din care se va extrage teoria dreptului internațional modern) înțelege să acorde puterii lumești o valoare cel puțin egală cu cea a puterii spirituale a Bisericii, dacă nu mai mare. Apropos, superbia criticată de Augustin și cea onorată de Virgiliu nu este una și aceeași, cum nici SUA din 1970 nu este cea de azi. Dar, și atunci, ca și acum, globalizarea și războiul au în spate factori economici și politici care au chip și nume. Enciclica Magnifica Humanitas evită să-i menționeze ca atare…

Tema Inteligenței Artificiale, oricât ar părea de importantă, nouă ni se pare azi un pretext. Un nou pretext catolic, pentru ca, vorbind unei Umanități care nu are unitate, să se anunțe un pericol care deocamdată nu se știe cât este de real și cât este de inventat.

În concluzie, Magnifica Humanitas anunță și ratează deplin ceea ce crede a vindeca. La fel ca Rerum novarum la vremea ei. O ispită teologală, de ordin filosofic, cărturesc și scolastic, din care se vor trage comentarii, teorii și ipoteze. Nimic mai mult. Răsăritul, acela în care se coace încă miezul politic și filosofic al Bizanțului, acolo unde Biserica este legată de o ordine concretă în sens teritorial și etnic, are mult mai multe de spus și față de globalizare și față de multipoarismul „dezordonat”. Căci, spre deosebire de Imperiul Occidental deghizat în universalism catolic (și care a păcătuit, în opinia unor istorici serioși tocmai prin aceea că a „furat” capacitatea Occidentului de a se uni politic în sens roman…), lumea dezordonată a non-Occidentului are încă acces la filonul de aur al filosofiei Atenei și la idealurile păgâne ale Romei, pe care le tolerează „în modul” simfoniei bizantine a puterii lumești și bisericești.