Ana, despre cătușele ei

„Nu există tiranie mai mare decât cea care este săvârșită sub scutul legii și în numele Justiţiei”, spunea Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Despre această tiranie este vorba în ultima carte a Elizei Ene Corbeanu, lansată la Bookfest, în iunie și care poartă numele meu.

• Care sunt băncile amendate de Consiliul Concurenței pentru influențarea ROBOR
• Pentru cine bat clopotele Bisericii Romei?
• Cum arăta economia României în 2016 și cum arată astăzi
• Europa vrea rețele „curate”
• Triumful Rusiei în Franța. A câștigat și s-a prăbușit în genunchi

Justiția din România, descrisă cu acuratețe chirurgicală

Toate sistemele represive moderne, în care democraţia a fost suprimată sau falsificată prin înlocuirea cu o butaforie bazată pe propagandă, şi-au justificat existenţa prin axioma necesităţii aplicării legii pentru înfăptuirea Justiţiei. Şi tribunalele populare ale proaspătului instalat regim comunist din a doua jumătate a anilor ’40 şi prima jumătate a anilor ’50, care au mutilat atâtea destine şi au generat atâtea tragedii, se foloseau de scutul legii şi de numele Justiţiei. 

Am trăit pe propria piele oroarea tiraniei unui regim care, din dorinţa de a se autoperpetua într-o nouă logică politico-administrativă, simţea nevoia să calce în picioare tot ceea ce oamenii sistemului considerau că poate fi o amenințare.

După patru ani de calvar, marcaţi de lipsirea mea de orice posibilitate de a-mi recâştiga onoarea şi de distrugerea propriei imagini, am fost achitată definitiv pentru acuzaţiile aduse de exponenţii unui regim juridic (celebra „unitate de elită” de la DNA Ploieşti) care se credeau semizei – în fapt, ei fiind, după cum s-au şi autoproclamat, nişte simpli „paraditori” de meserie.

În toată această perioadă prelungită de urcare a Golgotei, într-un mod absolut improbabil, ancora mea a avut un nume de femeie: Eliza. Frumoasă, micuţă, cu o privire vie şi inteligentă, dând dovadă de un umor debordant şi şfichiuitor chiar în momente de grea cumpănă, avocata Eliza Ene-Corbeanu mi-a oferit speranţa că răul poate fi învins și că adevărul poate să triumfe, că într-un final, în viața asta se mai poate face dreptate. Mi-a fost alături nu numai reprezentându-mă cu pricepere și îndârjire în instanță ci și ocrotindu-mă cu prietenia sa. De atunci trăiesc cu o trandafirie senzaţie de siguranţă că mai pot avea încredere în oameni.

Avocata Eliza Ene-Corbeanu, la Bookfest

În momentul în care mi-a spus că ar vrea să folosească povestea mea juridică şi de viaţă într-o carte (Viaţa la curte. Cătuşele Anei) şi că îmi cere permisiunea să-mi folosească numele, am avut un sentiment amestecat. Pe de o parte, o asumare liberă, un soi de beatitudine venită din iminenţa încheierii marii traume la care am fost supusă, pe de altă parte, o dorinţă fierbinte de a da uitării durerea, chiar dacă nimeni, niciodată, nu ar putea să compenseze suferinţa prin care am trecut eu, copilul meu şi ceilalţi membri ai familiei.

Evident, am dat curs cu entuziasm solicitării Elizei, tocmai pentru că nu cred că ar fi existat persoană pe această lume, care să transpună mai bine în cuvinte ceea ce am trăit şi pentru că ştiam că această poveste este mai importantă decât mine, fiind o descriere cu acurateţe chirurgicală a modului în care se înfăptuieşte Justiţia în România.

Fiind la rândul său mamă şi femeie, am avut cu Eliza Ene-Corbeanu o conexiune profundă. Era singurul om capabil să mă recalibreze emoţional şi să mă motiveze să lupt în continuare pentru dreptate, atunci când un sistem întreg apăsa cu toată forţa pe mine, pentru a mă strivi în aplauzele gloatei însetate de sânge. Nu o dată mi-a spus: „nu faci asta pentru tine, ci pentru copilul tău, să ştie că mama lui nu se dă bătută şi nu este cea pe care nişte netrebnici au pictat-o ca pe o infractoare”.

Pusă sub lupa Justiţiei, ai nevoie să auzi cuvinte de îmbărbătare şi să ţi se aducă aminte pentru ce lupţi să-ţi dovedeşti nevinovăţia (un concept în sine absurd într-un stat de drept în care vinovăţia ar trebui dovedită, nu invers).

CÂȘTIGASEM LA LOTERIE

Când, într-un final apoteotic, am fost achitată definitiv de acuzaţiile procurorilor de la Haules Baules, nu ştiam cum să-mi manifest recunoştinţa pentru tot ceea ce a făcut Eliza Ene-Corbeanu pentru mine. M-a luat prin surprindere, spunându-mi că am avut noroc. Nu pentru că procurorii n-au fost în stare să-mi dovedească vinovăţia, ci pentru că am avut parte de judecători curajoşi, cu ştiinţă de carte şi cu legea morală kantiană în ei, care au vrut să înfăptuiască nu numai actul de Justiţie, ci să facă şi dreptate. Cumva, câştigasem la loterie nişte judecători corecţi şi drepţi. Am realizat atunci că, pe cât de bună este în meseria ei, în altă viaţă Eliza ar fi putut rescrie o bună parte din teoriile psihologiei moderne, având în vedere cât de bine înţelege funcţionarea conştiinţei umane. Iar cărţile sale reprezintă frânturi de viaţă, pe care toţi cei care luptă pentru o Justiţie independentă ar trebui să le citească, astfel încât să înţeleagă funcţionarea unui sistem în care dreptatea nu este întotdeauna scopul final.

Iată de ce am acceptat să scriem împreună o continuare la Cătuşele Anei, o carte pe care o doresc centrată pe ideea optimistă că putem schimba sistemul de Justiţie din România, în bine şi că victimele/ţintele unor erori judiciare pot fi motor al procesului de reconstrucţie. Pentru că Justiţia (înţeleasă în sensul de înfăptuire a unui act de dreptate) trebuie să fie piatra de temelie a oricărei societăţi.