Marcel Iureș „creează teatru” la TNB

Ce bucurie am trăit săptămâna trecută, la TNB, văzând “Creatorul de teatru”, piesa dramaturgului austriac Thomas Bernhard, cel care a urât toată viața lui premiile și care, paradoxal, a primit atâtea!

• Care sunt băncile amendate de Consiliul Concurenței pentru influențarea ROBOR
• Pentru cine bat clopotele Bisericii Romei?
• Cum arăta economia României în 2016 și cum arată astăzi
• Europa vrea rețele „curate”
• Triumful Rusiei în Franța. A câștigat și s-a prăbușit în genunchi

Ce dor mi-era de o piesă clasică, de un text cu sens, de un joc fără urlete, fără accese licențioase la care publicul să râdă tâmp și absurd, de actori care să ocolească pierzania asta bulevardieră în care teatrul, care ar trebui să cultive, să educe, să genereze gândire și uimire, alunecă frivol în ultimii ani!

Am găsit-o!

Victoria Dicu, ca toți ceilalți actori care joacă alături de Marcel Iureș, întruchipează personaje caricaturale, fără miez intelectual Foto Florin Ghioca, TNB

“Creatorul de teatru” este una dintre acele piese în care actorul își joacă propriul rol și tocmai prin el are libertatea de a evoca istoria și realitatea imediată, cu tragicul ei, cu “munții de nimeni” care sunt slăviți, în timp ce valorile sunt ignorate, cu degradarea omului copleșit de “zgomot”…

Marcel Iureș, într-un monolog de două ore, întrerupt rareori de Alexandru Bindea, Lucian Iftime (excepțional) sau Alexandra Sălceanu, face un rol care te cucerește, te ține captiv, atent, prins. Este expresiv în cele mai mici gesturi, în tăceri, în repetiții, aparent redundante, și este memorabil rostind convins că “femeile fac teatru”, în timp ce “bărbații sunt teatru”, în disperarea aproape stinsă cu care cere în univers “Atât vreau: să mi se lase credința!” și face o lungă pauză înainte de a adăuga “Credința în meseria mea de actor…”, pentru ca tocmai în această pauză, în această secundă de tăcere, fiecare spectator să-și poată urca gândul…la Dumnezeu, unde ne “spusese” Iureș prin nespus!

(Scena mi-a amintit un moment de pe vremea lui Ceaușescu, eram copil încă, și Ion Lucian- cred că la Comedie, nu mai rețin exact-rostește subversiv, într-o piesă:” Ce fericiți suntem! Ce fericiți!”, și începe să plângă, cu ochii lui “ca două parfurioare de ceai”-vorba lui Alecu Popovici-în timp ce publicul amuțit, înțelegând afrontul subtil adus dictaturii care ne guverna, se ridică și îl aplaudă, deși piesa nu se terminase și știam cu toții că Securitatea era printre noi…)

Alexandru Bindea, Marcel Iureș și Alexandra Sălceanu Foto Florin Ghioca, TNB

Și pleci din sală tot cu Iureș în creier care îndemna atrabilar: “Imaginați-vă un oraș în care s-ar opri tot acest zgomot! Imaginați-vă un minut de liniște! Ar fi sinucideri în masă!”

Minunat domnule Dabija, cât de simplă, dar cât de profundă și cu sens ați făcut regia acestei piese!

Ana Ciontea, deși nu scoate un cuvânt, redă pitoresc și semnificativ, printr-o tuse repetată, ratarea, lipsa talentului care îi definește pe unii actori, pe scenă sau în viață! Rolurile fără cuvinte sunt cele mai grele. Și ea este splendidă în această piesă.

Am împărtășit bucuria acelei seri cu Simona Miculescu, ambasadoarea noastră la UNESCO, rafinată consumatoare de cultură cu care am bântuit deseori prin sălile de concerte și de operă ale lumii, dar au fost cu noi, sau lângă noi, atâția oameni frumoși, de la Oana Zamfir, la doctorița Dana Safta, de la premiata noastră Anamaria Marica, până la Teodora și Ducu Bertzi, doctorița Dana Jianu și formidabila Irina Margareta Nistor, vocea pe care orice român ar recunoaște-o dintr-o mie! N-au încăput toți în poze.

Mergeți să vedeți această piesă la Teatrul Național! Este o pledoarie pentru dramaturgia adevărată, care spune adevărurile interzise subliminal, și este mărturia faptului că, la 71 de ani, Marcel Iureș este cea mai bună versiune a sa ca actor. L-am aplaudat cu toții în picioare…