Exclusiv Q Magazine. Mariana Badea, nu doar mama lui Mircea Badea, ci și Omul limbii române

Mai cunoscută nouă pentru faptul că e mama lui Mircea Badea, Mariana Badea rămâne în conștiința elevilor săi prin zecile de cărți scrise și prin 35 de ani de carieră ca profesor „bolnav” de limba română.

• „Inflația Ormuz” – noua provocare în ecuația politicii monetare
• Sorin Grindeanu: Îmi cer scuze românilor că nu am oprit această prăbușire mai devreme
• Bolojan, de la „salvator” la „asasin economic”. Datele INS arată o Românie prăbușită economic în ultimele 10 luni
• Avertismentul unui specialist de top: Bolojan e eșecul unei metode. Sistemul nu mai acționează coerent
• Dezvǎluiri devastatoare despre Volodimir Zelenski

CHIMIA UNEI ÎNTÂLNIRI

Întâlnirea cu profesoara Mariana Badea a fost atipică. Într-un loc care mă tulbura, Biblioteca Centrală Universitară, urma să iau interviu unui om care mă intimida. În loc de limbajul impermeabil, obișnuit al marilor profesori, Mariana Badea stăpânește perfect arta cuvintelor simple care conduc discret spre idei mărețe.

A venit împreună cu soțul, Gheorghe, absolvent de Matematică și fost redactor-șef adjunct al revistei Știință și tehnică. Româna și matematica fac casă bună de jumătate de secol.

La început, soțul nu a intervenit în dialog. Apoi, când atmosfera s-a mai relaxat, a început să completeze discret, prin tușe fine, spusele doamnei sale.

Poate Salonul Carol I al Bibliotecii Centrale Universitare, poate dialogul care devenea din ce în ce mai fluid, poate faptul că îi simțeam pe cei doi soți conectați prin fire doar de ei știute, poate dovada că arta conversației încă nu a murit, au contribuit la o atmosferă cu totul aparte.

În timp ce Mariana Badea era fotografiată alături, în sala de lectură, am continuat dialogul cu Gheorghe Badea. Mi-a povestit despre proiectele inedite ale soției sale, despre copii și nepoți (nu știu dacă acasă îi laudă, dar mie mi-a vorbit numai la superlativ). Respectabilul domn din fața mea s-a metamorfozat, în timp ce-mi povestea, în tânărul îndrăgostit. Dacă după 52 de ani de căsnicie există o asemenea chimie între ei, oare cum era când s-au cunoscut? 

Gheorghe Badea și Mariana Badea au împreună doi copii, pe Mircea și pe Naty

Foto Cristina Anculete, Q Magazine

Interviurile se axează, de cele mai multe ori, pe realizările profesionale. Nici acesta nu se abate de la regulă, doar vorbim despre o profesoară pentru care limba română și elevii au fost cele mai importante aspecte ale vieții.Totuși, vă las să descoperiți nu doar profesorul, ci și omul Mariana Badea, așa cum s-a dezvăluit pentru Q Magazine.

LIMBA ROMÂNĂ ARE NEVOIE DE ROMÂNI

Ce simte un profesor când aude zilnic cum este schingiuită limba română?

Mintea oricărei persoane care vorbește românește se blochează. Limba română este adesea târâtă în mahalaua inculturii, cauză evidentă a incapacității de a înțelege sensul cuvintelor, deci sensul vieții.

Grigore Vieru s-a mirat întotdeauna „cum poți să rămâi un prost în mijlocul unei limbi atât de frumoase și înțelepte cum este limba română?”.

Ar trebui să vorbim corect și să ne pese dacă spunem ceva greșit. Ne poate ajuta orice carte de citit, ficțională sau non-ficțională, în afară de cartea de identitate, dar și aceea trebuie din când în când recitită, ca să nu uiți cine ai fost, cine ești… Eminescu sfătuiește: „Nu e carte să înveți/Ca viața s-aibă preț/Ci trăiește, chinuiește/Și de toate pătimește/ Ș-ai să auzi cum iarba crește”.(n.r. În zădar în colbul școlii)

Q Magazine mulțumește conducerii Bibliotecii Centrale Universitare Carol I pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Mariana Badea și Emilia Chebac Foto Cristina Anculete, Q Magazine

Suferă limba română de o boală incurabilă?

Este agresată de virusul agramaților, al flecarilor și al ignoranților, pe care eu l-am asemuit cu cascada Niagara, care curge cu o viteză de aproximativ 2.500 de metri pe secundă. Limba română există în ADN-ul românilor și are nevoie să fie descarcerat din inimile lor, cuvintele fiind celulele esențiale pentru identitatea fiecărui român. Aș zice că limba română are nevoie de români.

În aceste condiții, mai putem vorbi de forța cuvântului?

Eu sunt profesoară de cuvinte și bolnavă de limba română! Cred cu tărie în forța cuvântului rostit sau scris! Cuvântul are forță divină, definește arta de a reflecta că nu suntem toți la fel, că dacă îți înțelegi gândurile, cuvintele vin de la sine și comunici firesc și eficient cu oricine. O exprimare clară îți definește personalitatea, cu singura condiție ca și gândirea să fie limpede.

În ultima vreme, cuvintele s-au împuținat, s-au crispat, au născut stereotipii, s-au deformat și s-au schimonosit, de aceea și puterea lor este ignorată de o mare parte dintre românii de azi. Dar cuvintele există și puterea lor nu a slăbit.

Mariana Badea este născută în orașul Balș, județul Olt, unde a urmat cursurile Liceului Petre Pandrea. A absolvit Facultatea de Litere din București. A fost profesor la Școala Superioară Comercială Nicolae Kretzulescu, unul dintre cele mai vechi licee din România, înființat în toamna anului 1864. A făcut parte mulți ani din Comisia națională de limba și literatura română, din cadrul Ministerului Învățământului. A primit Distincția Gheorghe Lazăr și Diploma de Excelență, acordate de Ministerul Învățământului.

DE LA „FURCULISION” LA „UICHEND”

Romgleza a devenit un fenomen deranjant pentru unii, firesc pentru alții. Argumentul principal al celor care îmbrățișează această formulă este acela că în perioada interbelică se manifesta același tip de fenomen, însă cu termeni importați din limba franceză. Sunteți de acord?

Nu în perioada interbelică s-a manifestat „franțuzirea” limbii române, ci în secolul al XIX-lea. Atunci a scris Alecsandri Coana Chirița, Mihai Eminescu Ai noștri tineri, Grigore Alexandrescu Satire și mulți alții au ironizat cuvinte gen „furculision”. Există o mare diferență între perioada aceea și aceasta: majoritatea cuvintelor franțuzești s-au românizat, atât grafic, cât și fonetic, devenind neologisme românești. „Romgleza” de acum păstrează grafia și fonetica anglicismelor, dovadă fiind DOOM-3 (2021), în care numeroasele cuvinte englezești introduse în dicționar sunt scrise în limba engleză și au în paranteză pronunția „weekend” (engl.) [pron. rom. uikend] s.n.” (p.1125). Acestea sunt xenisme – cuvinte și expresii străine neadaptate la particularitățile limbii române -, nu neologisme.

Am încercat să fac un sondaj pe Facebook, cine știe să scrie corect cuvintele englezești, chiar dacă cei mai mulți știu să le pronunțe. Nu prea mi-a ieșit. Am întocmit o listă de cuvinte scrise cum se pronunță în românește și în afară de o tânără care le-a scris pe toate corect, restul persoanelor nu s-au priceput decât pe ici, pe colo. Aceasta este principala mea curiozitate: câți dintre români știu să scrie corect aceste anglicisme?! Tare aș vrea să știu. 

Care sunt principalele greșeli pe care le face românul când vorbește?

Greșelile nu sunt principale, ci numeroase: acordul de gen („ora doisprezece”), absența prepoziției „pe” (filmul care l-am văzut), confuzia semantică („din cauza” înlocuit cu „datorită”: „au rămas fără casă datorită incendiului”); alte greșeli: 30 kilometri la oră (corect: 30 de km pe oră, cu prepoziția „de” obligatorie la numeralele peste 20; în plus, se și scrie cu slash: 30 km/oră). Eu am cont de Facebook specializat pe greșeli de exprimare. Am, teoretic, vreo 3.000 de „prieteni”, dar mai mult de 300 nu reacționează…  

Nu o dată am auzit spunându-se „am fost fortuit” în sensul de „am fost forțat”. De ce se întâmplă asta?

Ne întoarcem din nou la Caragiale, la etimologia greșită a cuvintelor prin asemănarea pronunției lor. Așa cum Pristanda era „scrofulos” la datorie, confundând „scroafa” din bătătură cu neologismul „scrupulos”, sau cuvântul „sufragiu”, care înseamnă „vot”, este folosit de Jupân Dumitrache cu sensul „sufragerie”. În acest caz, fortuit înseamnă „neprevăzut, întâmplător, neașteptat”, dar prin „alunecare” seamănă cu „forțat”.

„Limba română este patria mea”, spunea Nichita Stănescu. Mai este valabil?

Bineînțeles, mai ales că a spus-o Nichita Stănescu, care a și continuat: „De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește”. Limba română este bogată în sensuri, după cum tot el a mărturisit: „Sunt poliglot de limba română”!

Din punctul meu de vedere, limba română îți educă mintea și inima totodată, pentru ca intelectul să nu moară de inaniție. 

SNOBISMUL, ÎN ADN-UL ROMÂNULUI

Preferați scriitoarele sau scriitorii?

Îmi plac mai mult cărțile scrise de femei. E o bucurie să citesc romanele polițiste scrise de Rodica Ojog-Brașoveanu. Dacă ar fi beneficiat de o limbă internațională ar fi fost mai cunoscută decât Agatha Christie. Îmi place mult și Ileana Vulpescu.

Cum a apărut prima dumneavoastră carte, Limba și literatura română pentru bacalaureat?

Ideea i-a aparținut soțului meu. El a intuit nevoia unei astfel de cărți în momentul în care i-am spus că notițele elevilor mei (cu ceea le dictam la ore) se plimbau prin tot liceul. Caietele lor erau xeroxate de copiii de la alte clase. Ideea a prins contur când am făcut pregătire pentru bacalaureat cu Naty, fiica mea, și cu fata unor prieteni. Notițele scrise atunci au devenit materialul pentru prima mea carte. Ulterior, verificate și îmbunătățite de mine, dar baza a fost manuscrisul ei, pe care îl am și acum. Elevii o numeau „biblia portocalie”. Din prima ediție s-au vândut 50.000 de exemplare în două luni. De altfel, și Naty a devenit scriitoare, a publicat două volume de poezii și un roman. Sunt foarte mândră de ea.

Naty Badea a publicat la editura de familie două volume de poezii – Sunt Aici! și Sunt încă Aici! – și romanul Rămâi cu bine! Rămâi cu mine!, având drept motto „Nimic nu este certitudine până nu devine amintire!”. Foto Facebook

Și de Mircea, nu?

Nu-mi place să vorbesc despre el! Cea mai mare calitate a lui este corectitudinea, care, în timpurile pe care le trăim, s-a transformat, pentru el, în cel mai mare defect. În plus, are simțul datoriei, ca Antigona.

Citim puțin, deși se publică mult. De ce?

Da, se publică foarte multe cărți. S-a văzut această explozie la recentul Gaudeamus. Există și foarte multe traduceri. Autorii români contemporani sunt prea puțin vizibili pentru că nu se mai ierarhizează valorile și nu ai de unde să afli despre operele lor, iar cititorilor le este greu să aleagă. De aceea, ar trebui să existe o autoritate, o instanță obiectivă, care să prezinte scriitorii, cărțile nou apărute, tematica, pentru a trezi interesul cititorilor, mai ales că snobismul este în ADN-ul românilor.

Un derapaj al culturii actuale?

La 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda nu s-a pomenit nimic. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulație internațională, ar fi fost unul dintre marii scriitori ai lumii. În ziua de 5 august 2022, când se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda (5 august 1922, Siliștea Gumești, Teleorman), președintele țării și jumătate din Guvernul României s-au deplasat în satul Criț, jud. Brașov, unde s-a lansat cartea Cip și Cirip sau Lumea magică a mamei și a feti†ei ei, de Veronica & Ann-Kathrin Schmidt, eveniment considerat „apogeul” proiectului România educată. Este acesta un derapaj al culturii actuale, prin ignorarea totală a lui Marin Preda? Categoric, da! Și mai vrem ca tânăra generație să cunoască valorile românești?!

Am remarcat acest fapt, cu tristețe, ca și dumneavoastră, însă tocmai de aceea ne mândrim că revista Q Magazine a dedicat o copertă scriitorului, Floriana Jucan realizând un interviu revelator cu Alexandru Preda, unul dintre cei doi fii ai scriitorului.

Într-adevăr! Și Ion Cristoiu a remarcat faptul că ați fost singurii din presă care au marcat acest eveniment.

VIITORUL ACESTUI POPOR ESTE TRECUTUL LUI

Accesul ușor la ceva ucide dorința? Avem gratis cărți electronice, dar nu citim. După pandemie vedem online, gratuit, evenimente culturale, dar nu ne mai interesează. Cultura se vinde ușor și impostura scump.

Inteligența a devenit un apanaj discret al omenirii și ar trebui descarcerată. Cultura nu se mai vinde deloc.

Trăim vremurile definite de Tudor Mușatescu: „Când cărțile se vând greu, oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe degeaba”.

Am avut un elev pe care l-am simpatizat pentru răspunsurile ce păreau clare în mintea lui. Mi-a zis să nu-i dau mai mult de nota 7, chiar dacă merită, să nu se obișnuiască părinții cu note mari. El asculta manele și l-am întrebat cum suportă versurile agramate, fără rimă, fără ritm și fără măsură, cu dezacorduri stridente… Mi-a zis: „Doamnă, la manele nu sunt versuri, sunt texte!”. Acum e medic!

După ce Elena Băsescu a rostit acel celebru „succesuri”, s-a ajuns în situația ca foarte mulți să preia pluralul greșit sau, în cel mai bun caz, să se întrebe care este forma corectă. De ce oare?

Eba era pe atunci o tânără votată de români ca parlamentar european și cred că ridiculizarea și sarcasmul despre stâlcirea cuvântului i-au făcut pe mulți să utilizeze pluralul corect: succese. Dar Monica Anisie, fost ministru la Educație, profesoară de limba și literatura română, nu mai era nici tânără, nici aleasă de români, ci numită în funcție de responsabilii conducători ai țării pentru a dirija și corija învățământul românesc. Atâtea dezacorduri între subiect și predicat ca la dânsa nu am mai auzit de mult. Stâlcirea cuvântului plexiglas devenit „pepsiglas”, tautologia „urmează în perioada următoare” sau numeroasele dezacorduri precum „activitățile didactice se poate suspenda”,  au fost exprimări incalificabile, cu atât mai mult pentru o profesoară de română titulară la cel mai prestigios liceu din țară, Tudor Vianu.

Cum va fi viitorul poporului român?

Exact ca trecutul lui. La fel.

Soțul meu citea zilele trecute Eminescu și mi-a spus: „Cât este de actual, parcă vorbește despre ce se întâmplă acum”. Iată dovada! Au trecut cam 150 de ani. Nu se schimbă nimic, dar nimic. Poporul român este foarte statornic în felul lui de a fi. Cred că așa am rezistat la toate nenorocirile care s-au abătut asupra noastră. Viitorul acestui popor este trecutul lui. Va rezista în continuare.

Valoarea și succesul sunt sinonime?

Au devenit un fel de antonime. Se poate evalua succesul după milioanele de like-uri de pe net acordate subculturii, iar valoarea, nu cea financiară, ci aceea intelectuală, aproape că nu mai contează, aș zice. Valoarea este sinonimă cu adevărul, binele și frumosul, categorii care privesc mentalitatea, rațiunea umanității în general. Succesul înseamnă rezultatul favorabil, reușita unei acțiuni a cuiva, nu este o categorie universal valabilă. Cunosc un băiețel în clasa a III-a căruia îi place să citească și, ca urmare, este ironizat și marginalizat de colegi. Adică, el are valoare, dar n-are succes. 

Tinerii din ziua de azi oare nu sunt rezultatul generației actuale? Nu e ciudat să te superi pe ce ai creat? Mă refer aici la părinți, nu la profesori.  

Părinții de azi aveau la Revoluție 10-15 ani, ei înșiși nu aveau formată personalitatea, nu acumulaseră cine știe ce cultură, devenind adulți într-o confuzie de tranzit extrem de dăunătoare. Ceilalți părinți, mai tineri să zicem, nu mai au aceleași pretenții de la copii, se extaziază că ăla micu’ butonează celularul, calculatorul, au alte valori pentru dezvoltarea copilului, cumva… propriile valori.

În 1999 a scris și publicat prima carte, de Limba și literatura română pentru bacalaureat, pe care a tot revăzut-o și a adăugit-o în funcție de cum se schimba programa de bacalaureat. Împreună cu o bună prietenă, Mariana Negru, a scris prima carte de Gramatică a limbii române (așa-numita „gramatică tradițională”), care a fost valabilă până în 2020, când au apărut modificări esențiale impuse de Academia Română.   

„I-AM DAT 10!”

Să revenim la școală! Din experiența dumneavoastră, ca dascăl, cum se comportă „descurcărețul” pe băncile școlii?

Acest tip de elev nu a avut nimic de făcut. A avut grijă Ministerul Învățământului sau al Educației sau cum s-o mai chema, să-l descurce, să zăpăcească total programa, examenele, să bulverseze nu numai elevii, ci și profesorii. Pandemia a desăvârșit dezastrul. În ultimii trei ani, notele din catalog au fost cu două-trei puncte mai mari decât media de la examene. Așa s-a descurcat  „descurcărețul” pe băncile școlii, cu note improvizate. Anul acesta, notele claselor V-VIII nu se mai adună la media de admitere și, poate, nu se va mai exagera – în mod subiectiv – nota din catalog.

Dar cu rebelii clasei cum v-ați înțeles?

Am avut copii buni, decenți și calzi, dar m-am înțeles și cu rebelii. Apreciez răspunsurile inteligente. Îmi amintesc că odată le țineam un discurs moralizator. „Sunteți în clasa a XII-a, aveți examen, mai sacrificați și voi petrecerile! Măcar anul acesta renunțați la plăceri!” Ce credeți că mi-a spus un elev? „Doamnă, pentru mine limba română este o plăcere, așa că am renunțat la ea!” I-am dat 10.

Sunt și profesori care urăsc copiii. Ați întâlnit astfel de cazuri?

Da. Aveam un elev cu o situație specială. Îi murise mama. Rămăsese cu tatăl și cu un frate, și se gospodăreau cum puteau. Cu toate acestea, era un copil de nota 10. Mi-a spus: „Doamnă, singura mea șansă este să învăț!”.  A dat un test scris de mână (?) la informatică și a luat 8. Profesoara i-a spus răutăcios în fața clasei: „Acum n-o să-ți mai iasă media 10!”. De ce să te bucuri, tu, profesor, că-i strici media la sfârșitul liceului? (era în clasa a XII-a, în trimestrul al III-lea).  Acest copil era mândria școlii. Nu se întâmplă prea des ca un elev să termine liceul cu media 10. Când am aflat, am simțit că mor. M-am dus la director. Nu e posibil să ai satisfacție și să te bucuri în fața clasei că-i strici media unui copil. Nu m-am lăsat până nu i-a ieșit băiatului media 10,00. Teoretic, nu mă privea pe mine, nu eram diriginta lui, dar nu am putut rămâne nepăsătoare. De ce te faci profesor dacă urăști copiii?

Se știe că majoritatea profesorilor nu pot face meditații cu propriii copii. V-ați lovit și dumneavoastră de acest obstacol?

Mircea Badea realizează de 19 ani, la postul de televiziune Antena 3, emisiunea În gura presei Foto Intact

Din ce cunosc, nimeni nu a putut să facă pregătire cu propriul copil. Eu am făcut și cu Mircea și cu Naty, atât pentru admiterea la liceu, cât și pentru bacalaureat. Pe Mircea l-am pregătit pentru bacalaureat o săptămână. Eu stăteam pe canapea, înconjurată de o stivă de cărți, iar el se plimba de la ușă la fereastră. Așa a învățat, plimbându-se. A luat 10. Mircea are o memorie incredibilă. Citea o poezie de două ori și apoi o recita perfect.

Anul trecut, de Crăciun, când nepotul meu, Vlăduț, și noi i-am spus câte o poezie lui Moș Crăciun, Mircea a recitat „Din ceas, dedus…” Încă mai știe poezia lui Ion Barbu Joc secund.

Un copil care v-a rămas în suflet?

Am publicat 25 de cărți, numite manuale auxiliare școlare, pentru clasele V-VII, și, de fiecare dată, când scriam, aveam în fața ochilor imaginea unui elev sau a altuia, întrebându-mă: Oare elevul X sau Y înțelege ceva din ce scriu eu aici? Pe toate copertele cărților mele scrie „pentru elevi”. În sufletul meu au rămas o mulțime de copii, cărora le duc dorul.

La Editura Badea, a publicat pentru gimnaziu, Comentarii de literatură română, carte structurată pe genuri și specii literare. A scris cărți pentru fiecare an de studiu, cuprinzând toate operele din manuale. A publicat, exclusiv la Editura Badea, manuale didactice auxiliare pentru elevii de liceu, scriind comentarii literare ale operelor care se aflau în manualele alternative ale fiecărui an de studiu, adică aproximativ 25 de titluri, cărți apreciate, după care s-au pregătit numeroși elevi.    

Am fost de curând invitată la întâlnirea elevilor care au absolvit în urmă cu 22 de ani, că la 20 de ani era pandemia. A fost un mare eveniment sufletesc, am răsfoit împreună albumul amintirilor celor patru ani de liceu și am adăugat amintiri noi, pe care le numim visuri.

O perioadă ați fost director adjunct la Teatrul Mic, în vremea directoratului scriitorului Dinu Săraru.

Actorii sunt și ei un fel de copii. Uneori, îmi venea să-i chem cu părinții la consultații. Norocul meu a fost că am predat la liceu. Elevii mei erau adolescenți cu problemele lor ridicole, dar care pentru ei erau esențiale, chiar vitale. Ca să-i fac să depășească astfel de momente, făceam trimitere la personaje literare și la oamenii din viața lor. Întrebam: „Ați întâlnit și voi un Hagi Tudose?” „Da, doamnă! Am eu un unchi…” și începea o poveste.

Modificările limbii, „schimonosirile” ei. Se regăsesc în actul de creație într-un mod supărător sau nu?

În general, în teatru se respectă textul dramaturgului. Dar sunt și actori tineri, entuziaști, pe la manifestații, creatori de o nouă limbă, am văzut și cum scriu pe Facebook, cu litere puține, și acelea fiind consoane…

Dinu Săraru a înnobilat cultura națională cu un teatru unic în istoria neamului românesc. Teatrul Mic a fost Statuia Libertă†ii din România, simbolul etern al refugiului spiritual, un „Mic” și un „Foarte Mic” uriașe!

Aici am învățat, de la Dinu Săraru, să nu ratăm clipa de dragul eternității. Teatrul Mic nu a ratat nimic. Nici clipa, nici eternitatea.

Pe drumul vieții mele, Dinu Săraru a lăsat urme de neșters. Când m-a ales să-i fiu alături, directorul mi-a predat prima lecție: „Pe actori să-i iubești doar pe scenă”. Și așa i-am iubit! M-am înălțat pe piscul mândriei odată cu spectacolele Teatrului Mic nu numai în București, ci și în turneele prin țară.

Dacă ar fi să țineți un discurs cărui public v-ați adresa: unuia restrâns, dar care crede în aceleași valori, sau, pe stadion, cu oameni care au opinii diferite?

Nu-mi place să țin discursuri, cu atât mai mult în fața unei mulțimi. Am fost la multe târguri de carte, pentru a lansa cărțile noastre, dar am refuzat mereu să urc pe scenă și să vorbesc despre ele sau despre mine. Mi-a plăcut enorm în fața clasei, unde vorbeam cu elevii și-i stârneam să intre în viața personajelor, în simțămintele versurilor… Deci, fără discursuri!

De ce elitele sunt marginalizate, iar periferia este valorizată?

Lipsa de cultură are totdeauna câștig de cauză. Dar sper că totuși, cândva, va fi iarăși la modă inteligența.