Purtătorul de cuvânt, incompatibil cu regimurile autoritare

Maturizat progresiv după 1989, purtătorul de cuvânt este sursa unui mesaj caracterizat prin transparență, onestitate, deschidere și responsabilitate față de răspunsurile oferite întrebărilor presei.

• Roman Gofman a devenit noul director al Mossad. Netanyahu: Ridică-te și strălucește!
• Prof. Mariana Badea revine cu „Bumerang de manele… lingvistice”
• Generalul Gheorghiță Vlad: Resping toate acuzațiile! Nu pot ignora faptul că afectarea imaginii conducerii instituției Statului Major al Apărării într-un asemenea moment produce efecte care depășesc persoana mea
• Sindicaliștii din TVR amenință cu greva generală. Adriana Săftoiu, acuzată că dorește eliminarea drepturilor angajaților
• Ștefan Avrămescu, AUR: Atâta vreme cât nu suntem parte a unui guvern, nu înţelegem de ce să-l votăm

DE LA CUVÂNT LA MESAJ

În regimurile autoritare sau totalitare purtătorul de cuvânt este o instituție care doar mimează un act comunicațional transparent, așa cum în crize politico-militare ea poate deveni o componentă a războiului informațional.

Principalii purtătorii de cuvânt ai statului autoritar rus au avut, în contextul invadării Ucrainei, un comportament comunicațional care, astăzi, pare a îndepărta definitiv instituția de profilul democratic al acesteia. Ei confundă adesea, în actul comunicațional, ipostaza comunicatorului – purtător de cuvânt – cu aceea a omului politic – „purtătorul de mesaj”.

Maria Zaharova, de exemplu, directorul Departamentului de Presă din Ministerul de Externe al Federației Ruse, este personajul exemplar în acest proces deviaționist. Adesea, folosește mesaje ale unui discurs de atac prin care discreditează, aparent în nume personal, lideri politici ai UE, SUA, NATO, în timp ce, Dimitri Peskov, purtător de cuvânt al Președinției Federației Ruse, preia teme de comunicare publică al căror conținut fie prefațează, fie duc mai departe mesaje ale principalului purtător de mesaj rus al războiului din Ucraina, președintele Vladimir Putin, cu adevărurile sale.

Un rol aparte în comunicare îl are Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federației Ruse, care subliniază și critică permanent susținerea Occidentului pentru Ucraina: „Nu ar trebui să spuneți că SUA și NATO nu iau parte la acest război, participați direct la el!”.

ÎNAPOI LA CRIZA RACHETELOR

Criza rachetelor din Cuba (1962) este, poate, momentul esențial și de cea mai mare consistență în ilustrarea istoriei sau, mai degrabă, a eșecului istoriei instituției purtătorului de cuvânt în dinamica regimului totalitar din timpul Războiului Rece, regim în care aceasta reprezenta o imposibilitate.

După 24 februarie 2022, criza din Ucraina a fost adeseori comparată cu criza rachetelor din Cuba. Acum 60 de ani, în comunicarea dintre SUA și URSS, în condițiile tensionării relațiilor politico-militare prin amplasarea de rachete sovietice în Cuba, s-a identificat o instituție a comunicării de criză politico-militară numită „purtătorul de cuvânt fără chip”. De fapt, funcționari ai URSS transmiteau un mesaj public „de stat”, comunicatorul neavând chip. El era doar o „sursă credibilă” și era acel „purtător de cuvânt fără chip” al regimului totalitar.

Despre funcționarea defectuoasă a instituției purtătorului de cuvânt în regimurile nedemocratice vorbim și atunci când  ne referim la incidentul de la Consiliul de Securitate al ONU din 25 octombrie 1962, când ambasadorul Zorin al URSS se făcea purtătorul unui mesaj potrivit căruia Statele Unite mințeau despre rachete sovietice amplasate în Cuba. Ambasadorul SUA i-a dovedit minciuna prin fotografii-supriză aduse în sală, care arătau clar tocmai rachete gata de lansare, amplasate de URSS în Cuba.

INSTITUȚIA PURTĂTORULUI DE CUVÂNT, PARTE A RĂZBOIULUI INFORMAȚIONAL

Instituția purtătorului de cuvânt funcționează într-un regim total diferit în cadrul unor crize politico-militare. Ea devine uneori componentă a războiului informațional, participând la acțiuni de dezinformare justificate prin protecția vieții militarilor din teatrul de război sau prin secretul operațional.

Cum privim însă purtătorul de cuvânt când el este adesea intenționat dezinformat de structurile de management al crizei politico-militare, tocmai pentru a prezenta „cu convingere” datele false care să justifice o decizie strategică de tip politic sau militar? Cazul lui Colin Powell este semnificativ.

Fostul șef al Statului Major Interarme (1989-1993) și ex-secretarul de stat american (2001-2005) ne vorbește în memorii și interviuri despre regretul de a nu fi verificat informațiile puse la dispoziție de serviciile de intelligence înainte de a fi comunicat în numele Statelor Unite în fața Consiliului de Securitate al ONU despre necesitatea intervenției în Irak.

În februarie 2003, conform informației care i-a fost pusă la dispoziție de statul american, Colin Powell prezenta cu maximă convingere probe dovedit false, potrivit cărora Irakul produce arme biologice de ucidere în masă.

Instituția purtătorului de cuvânt nu trece întotdeauna proba onestității și transparenței în comunicarea publică, în crize politico-militare.

Cazul comunicării Federației Ruse, în contextul războiului declanșat în Ucraina anul trecut, oferă un argument contemporan într-o serie istorică, am putea zice, pentru incompatibilitatea dintre instituția autentică a purtătorului de cuvânt și profilul ei falsificat de regimurile autoritare, în care actul comunicațional nu distinge între adevăr și minciună, onestitate și dezinformare în mesajul public, în virtutea cine-știe-căror invocate „interese de stat”. Dar să nu uităm de cazurile în care purtătorului de cuvânt își falsifică profilul, chiar în condițiile regimurilor democratice, atunci când dezinformarea este armă folosită cu succes în criza politico-militară.

În unele contexte comunicaționale concrete, aceste abateri de la profilul real al purtătorului de cuvânt sunt atât de flagrante încât ne putemîntreba, pe bună dreptate, dacă realitatea instituțională mai poate fi numită uneori „Purtător de cuvânt”.