Daniel Funeriu: Gândirea, înainte de a fi critică, trebuie să existe

„Atena” și „Ierusalimul” se regăsesc din ce în ce mai puțin în educația globală. DANIEL FUNERIU, fost ministru al Învățământului, în perioada 2009 – 2012, ne explică de ce. La rândul său, ANDREI PLEȘU a analizat aici, pentru Q Magazine, noua cenzură și asasinarea rațiunii în lumea academică.

• Veştea, primul mesaj către liberali: Nu e o amenințare!
• Tomac „ne-a îmbrățişat” şi-a plecat. Liberalul Adrian Veştea, nominalizat de Nicuşor Dan. Bolojan: Un act ostil, o încercare de a rupe PNL
• Simona Halep s-a retras. „Nu regret nimic și vreau doar să mulțumesc vieții și universului pentru tot ceea ce am primit”
• Acum 3 ani, România avea cea mai ieftină benzină din Europa. Azi e la nivelul din cele mai scumpe state membre UE
• Proiect. Șefii instituțiilor care nu acționează pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi riscă închisoare până la cinci ani

COPILUL, REGELE ȘCOLII

Ce fel de învățământ setează legea prezentată de actualul ministru al Educației, Ligia Deca, la începutul lunii martie?

În primul rând, această lege este inaplicabilă, din cauza puzderiei de instituții noi pe care le înființează fără rost. Dacă, prin absurd, ar fi aplicată, ar duce la un cataclism educațional.

Legea este un ghiveci cu de toate, mai puțin rațiune, viziune și pragmatism.

E relevant să discutăm opțiunile fundamentale de societate, din care trebuie să decurgă opțiunile legislative în educație. De exemplu: vrem o societate care să producă bogăție materială și spirituală sau vrem o societate compusă din consumatori de divertisment?

Dacă vrem prima opțiune atunci trebuie să avem un învățământ bazat pe un soclu moral solid, un învățământ exigent, nu laxist, universități care să producă o elită intelectuală, nu universități în care oricine ia o diplomă, e nevoie de un învățământ condus de autoritatea intelectuală și morală a profesorilor, nu unul condus de părinți și „copilul-rege”, un sistem bazat pe transferul de cunoaștere solidă, științe, umanioare, nu pe tot felul de cursuri predate de ONG-iști cărora li se dă accesul în școală pentru că derulează „proiecte”. Or văd că această esență a legii educației nu e discutată de nimeni.

Exigența pare să fi dispărut din terminologia legilor educației, iar dacă totuși mai apare, ocazional, este considerată drept discriminare.

Fără exigență nu există învățare și nici educație. Ne îndreptăm spre o lume nebună, în care Usain Bolt (n.r. cel mai rapid atlet din lume) va fi judecat pentru discriminarea albilor: i-a bătut măr la 100 m sprint.

Să nu uităm că elevii de azi pot deveni profesorii de mâine! Cum vor face aceștia față unor eventuale standarde înalte, dacă școala pe care au parcurs-o a fost extrem de indulgentă?

Sigur că nu e în regulă. Există o justă măsură între exigență și sprijin, profesorii cu vocație știu unde e echilibrul.

Cine conduce astăzi: copiii, părinții sau profesorii?

Nimeni și toată lumea… În școala de azi nu mai există autoritatea nimănui: nici a ministerului asupra directorilor, nici a directorului asupra profesorilor, iar despre autoritatea – intelectuală, morală și comportamentală – a profesorilor asupra elevilor…ce să mai vorbim!?

În trecut, când un copil avea o notă proastă, el era considerat responsabil de asta. Azi, părinții îl consideră responsabil pe profesor. Eu am crescut într-un sistem în care profesorul avea toate drepturile și elevul niciunul. Sigur că nu era bine, dar acum tindem spre un sistem în care elevul are toate drepturile și profesorul niciunul. Învățarea și educația nu se pot realiza decât dacă ne bazăm pe autoritatea morală, intelectuală și comportamentală a profesorului. Or, azi, aceste trei componente de bază nu mai sunt la ordinea zilei. Rezultatele nu sunt bune.

În mod firesc, atunci când se vorbește despre legile educației, accentul se pune pe elev. Dar în ecuație sunt și profesorii.

Sistemul de educație nu trebuie să fie văzut ca un cerc, cu elevul în centrul său, ci ca o elipsă care are două focare: elevul și profesorul. Fără profesori buni nu poți avea o țară prosperă. Pentru a avea profesori buni trebuie trei lucruri: să-i formezi bine, să-i selectezi corect – pe cei cu vocație încă din liceu – și să-i răsplătești corect. Toate acestea, de bun-simț până la urmă, nu se petrec în România de azi. Universitățile formează prost, selecție nu există, pentru că intră cine vrea, iar răsplata – salariul – este subiect electoral. Nimeni nu spune, de fapt, ce ar însemna un salariu bun pentru profesori. Vă spun eu: în țările OECD, salariul mediu al unui profesor este de 1,5 x PIB pe cap de locuitor. Asta, în România, ar însemna cam 22.000 de euro brut pe an.

UNIVERSITĂȚILE, LOC DE PARCARE PENTRU INCAPABILI

Care sunt diferențele fundamentale între sistemele educaționale europene și sistemul românesc? Este „Bologna” un sistem defect?

În Europa de Vest existau sisteme de educație performante. De 20-30 de ani, țări ca Franța, în numele unui absurd egalitarism, și-au dinamitat pur și simplu sistemul învățământului preuniversitar. Intrările în sistem sunt la un minim istoric, nimeni nu mai vrea să fie bătaia de joc a elevilor. Nu e deloc o idee bună să copiem erorile făcute de alții.

Sunt și sisteme care performează: Estonia, Finlanda, Polonia, Irlanda. Uniunea Europeană are multe mecanisme de sprijin, mai trebuie să și știm să le folosim. Noi încercăm să-l ameliorăm pe al nostru dar, de fiecare dată când oameni deștepți fac ceva bun, apar armate întregi de proști harnici care distrug cu metodă.

Demolarea sistematică a Legii nr. 1 din 2011, pentru ca șmecherii din sistem să-și recapete privilegiile, e un bun exemplu. E nevoie să revenim la fundament, să predăm ceea ce este fundamental: științe, umanioare, arte.

Sistemul Bologna nu este intrinsec defect. Defecte sunt universitățile în care se face, în realitate, foarte puțină carte. Nu sistemul Bologna este de vină pentru bătaia de joc care au devenit multe universități – nu doar din România, ci și din Vest –, ci faptul că nu mai e nevoie de efortul intelectual necesar pentru a obține o diplomă.

Universitățile tind să devină un loc de parcare pentru incapabili: ajunge profesor universitar orice terchea-berchea.

Și în restul Europei sunt diferențe atât de mari între învățământul din urban și cel din rural?

Nu, din ceea ce cunosc eu. Mobilitatea elevilor și a profesorilor e mai facilă, criza de profesori în rural, deși existentă și acolo, nu are amplitudinea de la noi.

Fostul președinte Traian Băsescu era de părere că școala românească scoate tâmpiți.

Bine că politica scoate deștepți! Știm bine că președintele Băsescu se exprima colorat, iar această exprimare brutală ilustrează, prea aspru, o realitate exasperantă: nu avansăm în calitate!

Acum, la Palatul Cotroceni este un profesor. Proiectul „România educată” este singurul mare proiect inițiat la cel mai înalt nivel din stat. Odată cu prezentarea noilor legi, ni s-a comunicat că au fost implementate aproximativ 600 de măsuri din proiectul prezidențial. Există vreo diferență între educația din timpul profesorului-președinte și cea din timpul „marinarului” de la Cotroceni.

Nu, nu este un profesor, este un președinte! Absent, dar președinte. Nu este un profesor, este un meditator, că profesor nu mai e de prin 1996.

Klaus Iohannis în vizită la Școala Gimnaziala Nr. 11din Buzau, prima școală circulară din România, 2022 Foto Presidency.ro

Da, e o diferență fundamentală: în vremea sa, învățământul era axat pe transferul de cunoaștere solidă. Acum se cere tot mai mult să nu ne mai intereseze atât cunoașterea solidă, – științele și umanioarele –, ci să ne axăm pe ceva vag, nedefinit, un fel de falsă profeție a „gândirii critice”. Frumos, dar să spună cineva că gândirea, înainte de a fi critică, trebuie să și existe.

INTELECTUALII CONSTATATORI, NOUA ELITĂ A ROMÂNIEI

Unde greșesc politicienii când se decid să facă o astfel de lege a educației? Păstrarea propriului electorat este elementul care guvernează, de fapt, învățământul?

Problema nu e stânga-dreapta, ci faptul că școala este îndepărtată de misiunea ei esențială, aceea de a transfera cunoaștere. Toți vor ca școala să se ocupe de orice, numai de învățare nu.

Din observațiile mele, politicienii care vor să fie auziți în legea educației sunt cei care vor să lase o urmă în conștiința națiunii. Și eu am fost așa, am vrut să așez sistemul valoric al națiunii mele pe onestitate (de aceea am făcut examene corecte și am inițiat lupta anti-plagiat), excelență (de aceea am clasificat universitățile, de aceea am înființat învățământul profesional dual de tip german), exigență, merit și, în definitiv, responsabilitate. Din păcate, majoritatea celor care se implică în scrierea legii educației sunt proști, dar harnici. Fără anvergură intelectuală, fără tactul necesar unei deliberări publice pe o asemenea temă și fără cunoștințele necesare unei legiferări inteligente.

România mai are elită? Și dacă are, de ce nu este mai prezentă, de ce nu o identificăm ca atare? Dacă nu mai avem elită, aceasta nu ar echivala cu dovada prăbușirii, colapsării sistemului nostru educațional?

Nu, România nu are acea masă critică de intelectuali și, din păcate, nici nu a avut în timpurile recente, o elită intelectuală consistentă. Există doar, pe ici pe colo, vârfuri răzlețe. Ne dăm seama de asta de fiecare dată când auzim „e un mare intelectual, a citit biblioteci de cărți”…

Un intelectual nu se definește prin tonele de cărți citite, o maimuță antrenată poate face asta foarte bine. Un intelectual de elită este un intelectual care, prin forța ideilor generate, lasă în urmă școli de gândire, lasă în urmă o dinamică societală. Or, noi avem, în cel mai bun caz, intelectuali constatatori, oameni foarte inteligenți, foarte citiți, capabili să explice fenomene, dar care nu au reușit să genereze în jurul lor o dinamică societală care să tragă România semnificativ în sus. Paradoxal, România este trasă în sus de cei care se trezesc la 6 dimineața și muncesc pe rupte, adesea cu talent.

Multe probleme derivă și din curiculă. Manualele sunt din ce în ce mai proaste, mai dezlânate și neunitare. Limba și literatura română, Istoria, Geografia, materiile umaniste sunt aproape aruncate la coșul de gunoi. De ce? Am citit anul trecut o corespondență între ministrul Educației polonez și Comisia Europeană pe tema manualelor de istorie din Polonia. Experții UE erau deranjați de modul în care se face această materie în Polonia. Ministrul le-a spus foarte demn că nu vine nimeni din afară să-i spună cum să îi învețe pe copii istoria țării sale.

Educația este un domeniu de competență strict națională. Uniunea Europeană nu are vocația de a produce o aplatizare culturală, ba chiar din contră: UE are vocația să încurajeze diversitatea națiunilor care compun Europa, de aceea mă miră ceea ce expuneți, fapt care îmi era străin. Să fim totuși atenți: faptul că un conțopist imberb de la Bruxelles – probabil incompetent – își permite aroganța cosmică de a trage la răspundere modul în care o țară alege să predea istoria, nu trebuie să ne facă anti-UE. UE este locul nostru firesc, trebuie să luptăm ca UE să fie ceea ce tratatele scriu că trebuie să fie. Aș cita aici a doua teză din Tratatul UE, care ne spune că tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană se inspiră din„moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale”. Așadar, nu Uniunea Europeană, intrinsec, este ceva greșit, din contră, e salvarea noastră, ci unii proști care s-au aciuat pe acolo și care trebuie combătuți.

Bacalaureatul, examenul de evaluare sunt și acestea niște puncte nevralgice dintotdeauna. Cum ar trebui să fie?

Simplu: o materie neevaluată este, dintotdeauna, o materie neînvățată peste tot în lume. De aceea, toate examenele ar trebui să se dea din toate materiile. Iar media să fie una ponderată, în funcție de profilul căutat (pentru evaluarea națională la final de gimnaziu) sau absolvit (pentru bacalaureat).

Obiectivul de a ridica procentul celor cu diplome universitare nu seamănă întrucâtva cu raportarea de producție la hectar din vremea lui Ceaușescu?

Sigur că e o prostie obiectivul unei hiper-inflații de diplome. Acestea trebuie să aibă în spate ceva solid or, cu cât mai multe, cu atât mai superficiale sunt lucrurile din spatele diplomelor. Da, e o prostie finanțarea per student, de aceea eu am schimbat acest criteriu introdus de Andrei Marga. Din păcate, poporul l-a votat pe plagiatorul Ponta, care a eliminat tot.

DIVERSITATEA, UN FENOMEN NU O VALOARE

În acest moment este în desfășurare un scandal pe tema studierii diversității de gen. De care parte vă situați?

Școala trebuie să transmită cunoaștere. Eu mă plasez de partea rațiunii și a bunului-simț. Nu trebuie să încărcăm școala cu misiuni care nu sunt ale ei.

Referitor la gen să știți că natura s-a ocupat destul de bine de acest aspect în cele aproape 4 miliarde de ani de evoluție.

E preferabil menționarea „diversității”, la modul general, în lege? Art. 2 spune că diversitatea este respectarea și valorizarea diferitelor perspective culturale, etnice, identitare, a sensibilității și a empatiei, alături de întărirea și pozitivarea imaginii de sine individuale și colective, iar în articolul 224, cel prin care se reglementează obligațiile personalului didactic, se spune că trebuie să promovăm diversitatea, ca resursă de învățare, pentru a genera elevilor atitudini incluzive și tolerante.

Referitor la diversitate, în general pot spune că introducerea acestei noțiuni în lege este o prostie. Sigur că nu avem vocația să fim cu toții la fel, sigur că o ștergere a diferențelor noastre firești ar fi o eroare catastrofală, dar o lege trebuie să aibă precizie, or cum definești diversitatea? După numărul de la pantofi, după lungimea părului, după preferințele muzicale și culinare?

Și mai gravă mi se pare aroganța extremă a celor care azi ne conduc, care își permit, nici mai mult nici mai puțin, să definească prin lege valorile noastre! Or, eu știu că doar regimurile naziste și criminal comuniste definesc valorile unei națiuni prin lege. Actul de la 1918 și, eventual, Constituția pot să își permită definirea unor valori ale națiunii, nu o lege dată de o majoritate politică pasageră. Articolul 2 este aberant și dacă îl luăm la bani mărunți, el definește diversitatea ca fiind o valoare, ceea ce este un nonsens. Diversitatea este un fapt: ea există sau nu. Ea poate să fie benefică sau nu. Mai mult, ni se spune prin acest articol că sistemul de educație are obligația să valorizeze perspectivele identitare diverse. Ceea ce poate suna bine dacă nu suntem atenți, dar asta deschide calea la tot soiul de aberații: o să ne trezim mâine că un elev vine la școală declarându-și identitatea de  fluture, iar potrivit acestui articol de lege școala are obligația să-i aducă nectar pentru a-i „respecta și valoriza perspectiva identitară”!

Tot acest talmeș-balmeș din capul puterii actuale cade sub incidența unuia dintre pericolele majore ale democrațiilor noastre, identificat de gânditorul francez Tavoillot ca „intimism”: statul devine o cameră de rezonanță a emoțiilor și intereselor (identitare) individuale. Statul, în loc să se ocupe de ce este important, exercită o politică compasională, asociată cu triumful corectitudinii politice. Fiecare va dori ca spațiul public să reflecteze și să răspundă dorințelor individuale, distrugând orice ordine socială care face posibilă viața colectivității. Concentrându-se pe satisfacerea dorințelor personale, a miilor de identități pe care fiecare și le poate auto-atribui, statul se va ocupa de ceea ce ne diferențiază, în loc să funcționeze ca un liant social. Vom produce-și vedem asta întâmplându-se sub ochii noștri-falii ireversibile în societate, în loc să construim punți.

Iată, pentru că Iohannis și guvernul său nu au autoritatea intelectuală și politică pentru a duce o dezbatere atât de importantă precum cea despre educație, am ajuns să ne isterizăm inutil despre studiul religiei în școală. Inutil, pentru că Art 32 din Constituție și decizia 669 a CCR ne spun limpede că în România școala este obligată să ofere ore de religie (conform particularităților fiecărui cult) iar elevii, conform dreptului constituțional la libertatea de conștiință, pot să urmeze aceste cursuri -dacă doresc- printr-o opțiune pozitivă, adică înscriindu-se. Fiind de natură constituțională, aceste realități nu pot fi schimbate decât prin referendum. Păcat că s-a ratat și această ocazie de a produce coeziune socială în jurul copiilor noștri.

Daniel Funeriu a fost ministru al Educației în 2009-2012, perioadă în care a produs și implementat o nouă lege în domeniu, bazată pe Raportul Comisiei Prezidențiale pentru conduse de Mircea Miclea (Legea educației nr. 1/2011, în vigoare și în prezent, dar modificată masiv de toate partidele care s-au succedat la putere ulterior). Funeriu a fost și consilier prezidențial și europarlamentar.

Dar această tendință, pe care o condamnați, nu este o tendință a UE?

Oh, deloc! Ba chiar din contră! Spun asta în spiritul european care mă animă: motto-ul UE este „Unitate în diversitate”. El pune accentul pe unitatea tuturor, indiferent de chestiunile culturale, lingvistice sau religioase care ne diferențiază pe unii de alții.

Însuși motto-ul ne încurajează la identificarea celor mai importante caracteristici care să ne aducă împreună, nu să ne învrăjbească. Procesul prin care asta se realizează este rațiunea. Prin intermediul ei păstrăm individualitatea, dar în același timp rămânem uniți pentru un scop comun. Asta trebuie să îi învețe școala pe copiii noștri: rațiunea și spiritul, „Atena” și „Ierusalim”, rădăcinile noastre! Or asta nu se poate realiza decât prin transmiterea cunoașterii solide: științe, umanioare, arte, nu tot soiul de materii inventate.

Dar nu aveți impresia că UE s-a îndepărtat de la aceste deziderate frumoase și practică o aplatizare culturală?

Uniunea este înainte de toate o uniune politică, nu una conțopistă, și așa trebuie să rămână. Părinții fondatori, care au trăit ororile celui de-al Doilea Război Mondial, au înțeles nevoia acestei construcții politice generoase. Nu, UE nu are vocația unei aplatizări culturale, din contră. Uniunea Europeană nu este Uniunea Sovietică, așa cum inamicii UE vor să ne facă să credem. Este datoria noastră să respectăm diversitatea existentă în Uniune, diversitate care are coerența dată de rădăcinile noastre culturale și religioase comune. Aș spune, parafrazându-l pe Vaclav Havel, că faptul că sunt european nu mă face mai puțin român. A fi european adaugă la calitatea mea de român, nu o înlocuiește.

I-ați cerut președintelui României să „livreze ceea ce trebuie” pentru educație. V-a răspuns?

Nu mie trebuie să îmi răspundă președintele României, ci românilor pe care i-a mințit. Eu nu sunt decât un ministru care a dat o lege a educației lăudată de Comisia Europeană și în mandatul căruia România a avut cel mai mare salt din Uniunea Europeană la testele PISA. Acestea nu sunt motive suficiente pentru a face din mine un interlocutor, cu atât mai mult cu cât nu am reușit până acum să-mi dezvolt capacitatea de a vorbi cu ficuși.

Daniel Funeriu a fost ministru al Educației în 2009-2012, perioadă în care a produs și implementat o nouă lege în domeniu, bazată pe Raportul Comisiei Prezidențiale pentru conduse de Mircea Miclea (Legea educației nr. 1/2011, în vigoare și în prezent, dar modificată masiv de toate partidele care s-au succedat la putere ulterior). Funeriu a fost și consilier prezidențial și europarlamentar.