Jurnal cu Nicolae Grigorescu. Curajul lui Călin Stegerean la Muzeul Național de Artă al României

Știam că la 21 iulie vom comemora 116 ani de când a murit Nicolae Grigorescu și-am vrut să-l omagiez „vizitându-l” la Muzeul Național de Artă al României. Directorul MNAR, Călin Stegerean, curatorul unei expoziții dedicate celebrului pictor, face un act de curaj evidențiind ethosul românesc din opera grigoresciană, într-o perioadă în care suntem tot mai presați, direct sau indirect, să nu ne mai afirmăm identitatea națională, ci apartenența europeană, dar mai ales un act de restituire, scoțând la lumină din „subteranele” muzeului zeci de tablouri pe care publicul nu le-a mai văzut vreodată.

• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”

Din cele 100 de lucrări de pictură, unele de mari dimensiuni, prezentate în „Nicolae Grigorescu și ethosul românesc”, 23 au fost restaurate pentru această expoziție, aparțin patrimoniul muzeului și până la această expunere erau păstrate în depozite, publicul având ocazia să le vadă acum pentru prima dată.

Directorul MNAR, Călin Stegerean, a convocat la o ședință tot personalul muzeului pentru a afla problemele angajaților. În finalul acestei ședințe de lucru, o doamnă i-a spus: „Știți, sunt mulți oameni care întreabă unde sunt lucrările lui Nicolae Grigorescu, vor să vadă operele acestui pictor!”. În acel moment, Călin Stegerean a înțeles așteptarea și dorința iubitorilor de artă români. Împreună cu echipele de restauratori, a lucrat luni de zile la refacerea multor tablouri care stăteau de zeci de ani închise în depozite, și apoi la „regia” unei expoziții care să arate tradiția, portul, chipul și sufletul poporului român, așa cum l-a pictat romanticul, neoclasicul, modernul Nicolae Grigorescu.

De la tinerele fete îmbrăcate în portul popular, cu expresii care duc de la calmul torsului din fuior, la mândrie, de la căderea pe gânduri la senzualitatea adolescentină, de la lentoarea unei întinderi a trupului la puritatea copilăriei înainte de a adormi, adunate într-o cameră, la ciobănașii frumoși, cu obrajii rozalii și răbdarea îngerească pe care o cere o zi întreagă de mânat oile, și la carele cu boi cu țărani pierduți în claiele de fân duse spre casă, de la botul boilor (cât talent să ai să pictezi umezeala lor?!) și până la peisajele înățate spre cer în care apar siluete miniaturale, această expoziție este o poveste a frumuseții satului românesc, a românilor de cândva, a harului pe care l-a avut Nicolae Grigorescu.

În plus, au fost împrumutate în jur de 60 de clișee fotografice și în jur de 100 de piese vestimentare și decorative din colecția Muzeului național al satului „Dimitrie Gusti”. Fotografiile, așezate în ultima sală, confirmă științific prin documentarea unică făcută de sociologul Dimitrie Gusti, despre care Mircea Vulcănescu spunea că „a luptat toată viața împotriva mărginirii pe care o presupune unilateralitatea”, realitatea pictată din tablourile așezate în sălile precedente.

Expoziția beneficiază de programe educative, ghidaje și prelegeri cum sunt cele din Turul directorilor cu Erwin Kessler, Ioana Ciocan, Răzvan Popovici, Maia Morgenstern.

Las aici câteva dintre aceste opere, alături de rânduri critice despre autorul lor, îndemnându-vă să mergeți să vedeți această expoziție care va rămâne la Muzeul Național de Artă până la 17 septembrie. Este atât de frumoasă, de amplu și de inteligent „regizată”, încât poate fi oricând un ambasador pe care să-l trimitem la marile muzee ale lumii pentru a vorbi despre România.

Veți remarca faptul că ea se deschide cu o „Fată și zestrea ei”, care se sprijină pe o ladă în care sunt darurile strânse de părinți, de-a lungul vieții, pentru momentul nunții, și veți înțelege că așa cum ea se sprijină pe trecutul ei, și noi ne sprijinim pe tot ce ne-a lăsat Nicolae Grigorescu.

Fată cu zestrea ei

Curatorul expoziției a refăcut, cu piese de la Muzeul Național al Țăranului Român, lada de zestre pictată de Grigorescu

„« Iar dacă vrei să cunoști România în tot ce are ea mai pitoresc și mai specific al ei, caută numaidecât să vezi o colecție de tablouri de pictorul Grigorescu. » Sfatul acesta îl dădea un francez care ne cunoștea țara unui compatriot care-și aduna deslușiri pentru o călătorie de două săptămâni prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grăbit să vadă, să afle cât mai mult în cât mai puțin timp. Nu știu dacă mai e pe lume vreo țară al cărei pitoresc să se oglindească așa de limpede și de puternic în opera unui artist, ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfățișând cum a înfățișat, pe pânzele lui, podoabele și sufletul patriei noastre, a făcut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele prețioase daruri care iau loc între puterile active ale unei națiuni. O putere vie, pururea fecundă, din ce în ce mai fecundă.”. Alexandru Vlahuță, 1910

„Se spune despre Grigorescu – și cu drept cuvânt – că este un pictor specific român. Dar în tot ce s-a scris până acum despre Grigorescu, ca motiv principal al specificului său național, se invocă faptul că el a descoperit peisajul românesc, cu țăranca și ciobanul nostru. Nimic mai greșit ca această părere. De când există arta, nu SUBIECTUL tratat a determinat calitatea artistului. Chiar înainte de Grigorescu mulți pictori străini au trecut prin țara românească, trec și acum și vor mai trece. Dar pictând subiecte românești ei nu au devenit pictori români. […] Nu subiectele tratate fac pe Grigorescu un pictor român, ci ceea cea pus din sufetul său, concepția față de lume și viață pe care a exprimat-o în operele sale. Grigorescu, MAI MULT DECÂT ALȚII, A EXPRIMAT ECHILIBRUL SUFLETESC AL POPORULUI NOSTRU, al acelui popor care este vesel, blând și iertător. Prin aceasta este el al nostru.” Liviu Rusu, 1933

„Cea mai gravă învinuire adusă lui Grigorescu e aceea că « s-a copiat singur – și că de dragul banilor își repeta de sute de ori același subiect». De aceea mulți preferă tablourile din epoca Barbizon. Ultima epocă din viața lui – și tocmai cea mai luminoasă – e disprețuită în general pentru această vină, la care se mai adăuga acuzarea că artistul nu mai vedea bine, întrucât începuse să folosească ochelari speciali.

Beethoven a putut compune după ce surzise lucruri geniale – mai putea să picteze Grigorescu bine după ce vederea îi slăbise? Eu cred că în această ultimă epocă a realizat cele mai personale opere […]. Cât despre șablon, despre faptul că Grigorescu se repeta până la autocopiere – aceasta nu dovedește decât ce puțin se înțelege chiar azi pictura lui Grigorescu prin care se caută cu lumânarea nespecificul. Grigorescu e cel mai original în aceste serii de ciobani, de boi și de peisagii albe.” Adrian Maniu, 1938

„Vina cea mare a neînțelegerii operei grigoresciene o poartă exclusiv contemporanii săi, care au vrut și au izbutit în bună măsură să facă din omul modest al atelierului, un personaj de circulație mondenă. I-au luat unele pânze, poate nu totdeauna dintre cele mai reprezentative, le-au multiplicat industrial, bagatelizând tocmai ceea ce se pretindea că constituie definirea specifică rasei. […] Artistul însuși, amețit de acest succes, cedând oboselii în anii săi din urmă, a justificat și încurajat tendințele contemporanilor.

Impietatea a mers atât de departe încât opere menite să prețuiască prin unicitate au fost răspândite pe piață sub forma capacelor ilustrate ale cutiilor de bomboane și a ambalajului artistic al pachetelor de ciocolată.

Nu trebuie să ne mire că în asemenea împrejurări publicul a început să se îndoiască de valoarea operei lui Grigorescu. S-a făcut confuzia între frecvența artificială a temelor grigoresciene și caracterul specific al pământului românesc.” Henri Blazian, 1947

„[Grigorescu] e primul care poate face, suveran, tot ceea ce VREA să facă, la capătul unei sârguincioase serii de înaintași care se mulțumeau să facă strict ceea ce PUTEAU. De aceea, opera sa e primul monument artistic al ambianței românești care a atins performanța – tipic modernă – a DIVERSITĂȚII. Obsesivității andreesciene, Grigorescu îi opune exercițiul unei uriașe disponibilități stilistice și tematice, al unei ADAPTABILITĂȚI tehnice din speța celei mai certe virtuozități.” Andrei Pleșu, 1985

„În vara lui 1874, Grigorescu revine în țară și sosește la Bacău, unde începe să studieze tipuri din comunitatea de evrei de aici, portretele sale probând o bună cunoaștere a operei lui Rembrandt (după care Grigorescu executase copii la Luvru). Ele pregătesc marea compoziție pictată TÂRGUL DIN BACĂU, exemplu pregnant de naturalism, prin factura lisă ce permite precizarea expresă a detaliului, prin studiul psihologic și de atmosferă al grupurilor etnice, prin acribia cu care sunt descrise animalele. În forfota târgului de țară, pictorul surprinde o scenă animată de tipuri tradiționale, cu negustori evrei negociind mărfuri cu țăranii români. Naturalismul aduce în prim-plan, și în cazul lui Grigorescu, eroi de la periferia societății, nevoiașii, cerșetori, copii ai străzii, cu intenția vădită de a semnala și corija tarele sociale.” Mariana Vida, 2016

Târg la Bacău, detaliu

„S-a spus că opera lui Grigorescu ar înfățișa o imagine prin excelență festivă, de un optimism nu o dată superficial, a vieții satelor românești din vremea sa. În 1904, N. Iorga formula acest punct de vedere, în fața tablourilor din ultima expoziție a maestrului, arătându-și regretul de a nu vedea acolo, «lângă visul singuratic al păstorului, în natura blândă, mânioasă sau împăcată după furtună, lângă rătăcirea patriarhală a carelor pe drumuri și potece» și «munca grea, mulțumirea puțină, bojbăirea în întuneric a celui ce păzește oile supuse, ce mână boii răbdători cu mâinile sale nedibace păreții de vergi și humă ai colibelor». N. Iorga nega așadar operei marelui pictor elementul critic, reflectarea complexă a relațiilor sociale: «înaintea lumilor nenorocirii, ale muncii și ale păcatului, acest cântăreț al celui mai curat ideal se oprește».” George Oprescu, 1961

„Considerat, încă din anii maturității sale creatoare, un «clasic» de necontestat, «una dintre cele mai mari și mai curate glorii ale patriei și neamului», Grigorescu avea să fie totuși nu o dată înțeles într-un mod superficial și unilateral, fiind cunoscut și prețuit de publicul larg – și chiar de unii comentatori – nu atât prin ceea ce opera lui aduce nou și esențial în domeniul viziunii și al măiestriei artistice, cât mai mult prin temele pe care le-a ilustrat, prin ele imagini convenționale, scăldate într-o aură idilică, pe care le-a cultivat uneori, îndeosebi în ultima parte a vieții, la cererea anumitor amatori de artă. Așa se face că, în diferite momente, același Grigorescu a putut să apară, în judecata critică a contemporanilor sau a posterității, rând pe rând în alte ipostaze, bucurându-se adeseori de elogii superlative, dar trecând și prin perioade de scădere a interesului pentru opera sa, când s-au exprimat de altfel și unele rezerve îndreptățite, fără însă ca vreodată consemnarea – oricât de severă – a slăbiciunilor artistului poată diminua prestigiul sau estompa meritele reale.” George Sorin Movileanu, 1978

„Sufletul delicat, bun și duios până suferință al lui Grigorescu nu putea servi în altarul Frumosului decât așa cum a servit până în ceasul din urmă: încredințând artei numai lamura vieții. N-a «înfrumusețat» natura. Se poate gândi un artist la o asemenea absurditate? Dar și-a ales întotdeauna ceea era drag, ceea ce CÂNTA poruncilor inimii lui. Era un omagiu pe care îl aducea lucrului aceluia punându-l pe pânză – un fel al lui de a-și exprima admirația și recunoștința acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în fața Frumosului. Niciodată nu s-a preocupat de gustul publicului.” Alexandru Vlahuță, 1910