Suntem singuri, dar solidari unii cu alții în Europa

Friedrich Merz s-a remarcat în întreaga sa activitate politică prin poziții pro-atlanticiste, mai degrabă în favoarea unei relații privilegiate a Germaniei cu SUA decât în favoarea întăririi unității europene. Totuși, în data de 23 februarie, după anunțul victoriei în alegeri a CDU, Merz a declarat chiar în seara în care devenise limpede că va fi viitorul cancelar al Germaniei: Donald Trump nu este interesat de destinul Europei, iar obiectivul Germaniei este să obțină „independența față de SUA”.

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

Era momentul de încheiere a celei mai așteptate și urmărite campanii electorale în Europa, o campanie dominată de temerea unei ascensiuni a AfD, o campanie în care Administrația Trump a făcut tot ce era posibil pentru a asigura victoria AfD: mai întâi, Elon Musk a intervenit și a discutat cu lidera AfD, Alice Weidel, iar ulterior vicepreședintele SUA, J.D. Vance, s-a întâlnit cu același politician la Conferința de Securitate de la München, unde a acuzat nu doar Germania, ci întreaga Europă de un presupus deficit democratic. SPD și CDU au avut poziții divergente în timpul campaniei, cum este și firesc, dar au avut un punct comun: respingerea oricărei intervenții a SUA în procesul electoral și sprijin necondiționat pentru Ucraina. Cancelarul Scholz afirma în discursul de Anul Nou că în Germania vor veni la vot nu rețele sociale, ci persoane vii, cu discernământ. Așa s-a și întâmplat, în ciuda unei campanii furibunde împotriva instrumentelor democratice pe X.  

Cu ocazia câștigării alegerilor, Merz declara că NATO nu va mai exista în actuala formă după summitul Alianței din luna iunie și este nevoie de a asigura foarte rapid o apărare independentă a Europei. Foto Thomas Kohler/ German Bundestag

S-a produs, astfel, în Germania cu adevărat Zeitenwende, o schimbare epocală, într-un sens mai apropiat de înțelesul expresiei decât a fost vorba imediat după momentul 24 februarie 2022. Germania a trebuit să rupă legăturile prietenoase cu Federația Rusă. În mai puțin de trei ani, Germania s-a văzut obligată să rupă legăturile și cu SUA. Secretul succesului Germaniei postbelice – securitatea asigurată de SUA și, după 1991, energie ieftină provenită din Federația Rusă – s-a apropiat de final. Desigur, aceasta nu înseamnă o despărțire radicală de SUA: Germania găzduiește importante facilități militare americane și o va face cu siguranță și în viitor.  

CELE TREI MARI SUPERPUTERI 

Schimbarea de atitudine a Germaniei nu este singulară. Puși în fața unei Administrații Trump care nu mai este dispusă să aibă o relație privilegiată cu Europa, liderii europeni au trebuit să se reorienteze rapid. În momentul de față, există trei mari superputeri: SUA, R.P. Chineză și Federația Rusă. Europa, în general, nu doar Uniunea Europeană, riscă să aibă o relație nu tocmai prietenoasă cu toate aceste superputeri,   dintrun motiv evident: a rămas constantă în luările de poziție în favoarea democrației, a statului de drept și a drepturilor omului, în timp ce regimurile autoritare din R.P. Chineză și Federația Rusă s-au consolidat, iar SUA a marcat un declin democratic spectaculos odată cu venirea la putere a lui Donald Trump.

Europa s-a trezit la o realitate cu totul nouă, în care nu mai are prieteni pe care să se bazeze. Este adevărat că mai persistă unele iluzii, mai ales în Europa Orientală, dar această excepție nu face decât să confirme regula. Fostul Secretar General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, declara că „arhitectura de securitate pe care Europa s-a bazat timp de generații nu mai există și nu va mai reveni. Europa trebuie să realizeze faptul că nu suntem doar vulnerabili într-un mod existențial, ci și singuri”.  

Poate Europa în acest moment să se apere singură în fața unei agresiuni ruse și în fața unui război hibrid dus de R.P. Chineză, pe lângă agresivitatea economică a acesteia din urmă? Dificilă întrebare, dificil răspuns. Cert este că un prim pas în dezvoltarea unei independențe în materie de securitate a continentului european a fost făcut prin adoptarea inițiativei doamnei Ursula von der Leyen, ReArm Europe. Nu este deocamdată clar dacă vor putea fi atrase sumele de bani previzionate pentru a fi cheltuite în sectorul apărării, nu este clar dacă mecanismul propus de Comisia Europeană va funcționa, dar un fapt este cert: a gândi despre o Europă independentă în materie de securitate reprezintă un efort la care s-au angajat toate țările europene – indiferent dacă fac parte sau nu din Uniunea Europeană. Norvegia și Marea Britanie nu fac parte din UE, ci doar din NATO, dar gândesc în aceiași termeni cu liderii europeni despre viitoarea arhitectură de securitate a continentului european.  

Liderii europeni au estimat că va dura între 5 și 10 ani până când va fi asigurată această autonomie strategică. Este posibil ca la summitul NATO din luna iunie de la Haga să fie formulat în mod oficial un astfel de plan și prezentat SUA. Astfel, dorința Administrației Trump va deveni realitate chiar mai devreme decât s-ar fi așteptat însuși Donald Trump. S-ar putea chiar ca planul european să fie mai ambițios decât erau așteptările din partea Casei Albe.  

Europa trebuie să se angreneze simultan în două eforturi legate de apărarea sa: pe de o parte, continuarea sprijinului militar pentru Ucraina, pe de altă parte, punerea în aplicare a inițiativelor care valorifică o nouă arhitectură de securitate europeană, cu un rol foarte redus sau inexistent al SUA. O dublă provocare la care nu este ușor de dat un răspuns – acesta este motivul întâlnirilor la nivel înalt de la Paris și Londra care vor fi continuate și intensificate.  

SOLUȚII DE PACE 

O primă probă a unității europene în materie de securitate, cu excluderea SUA (ori mai exact auto-excluderea SUA) o reprezintă găsirea unei soluții pentru un plan de pace în Ucraina. Nu există niciun conflict în lume în ultimele decenii în care o pace durabilă să nu fi fost asigurată de trupe de menținere a păcii – fie că a fost vorba de state neutre care s-au implicat, fie că a fost vorba de foștii combatanți care au agreat să facă parte dintr-o forță multinațională.

Pacea de după Al Doilea Război Mondial a fost posibilă și datorită prezenței unui contingent considerabil de trupe ale puterilor învingătoare. Războiul din Coreea s-a încheiat cu stabilirea unei linii de demarcație  puternic militarizată, de o parte și de alta a paralelei 38. La fel s-a întâmplat în conflictele din Cipru sau în Orientul Mijlociu, ori în Balcanii de Vest după încheierea războaielor din fosta Iugoslavie. Atunci când forțele de menținere a păcii au fost slabe, cum a fost cazul frontierei dintre Liban și Israel administrată de UNIFIL, au apărut imediat premisele unui nou conflict (prin lipsa de reacție la înarmarea Hezbollah).  

În Ucraina, Acordurile de la Minsk au creat o linie de demarcație în Donbass foarte slab monitorizată din punct de vedere militar la nivel internațional, ceea ce a făcut ca războiul să se poarte începând cu 2022 exact în zona care ar fi trebuit să fie protejată de atacurile Federației Ruse. Cu cât garanțiile militare sunt mai extinse și cu cât mai mulți militari neutri formează o linie de apărare cu scop de descurajare, pacea este mai solidă. Desfășurarea unei astfel de forțe de menținere a păcii este un prim test pentru noua viziune de securitate europeană. În prezent, pe front se află desfășurate nu mai puțin de 230 de brigăzi ale armatei ruse, în condițiile în care sunt multe state NATO care nu pot desfășura pe teren nici măcar o brigadă.  

Nu este clar din câți militari ar trebui să fie compusă această forță de menținere a păcii, dar o estimare realistă ar fi 200.000 (estimarea îi aparține președintelui Zelenski și este corectă, estimările liderilor europeni de 30.000-50.000 au fost exprimate mai mult pentru a reconcilia opinia publică cu necesitatea unei asemenea operațiuni). 

De unde ar proveni aceștia? Marea Britanie ar putea contribui la o asemenea forță, dar aceasta s-ar putea face doar în detrimentul planurilor de contingență NATO. Altfel spus, orice soldat european care s-ar afla în Ucraina cu scop de menținere a păcii ar contribui la scăderea securității propriei țări. Se discută în prezent formarea unei forțe de descurajare aeriană sau/și maritimă, însă acestea nu pot fi un substitut pentru o forță de menținere a păcii pe linia frontului.

Președintele Macron a formulat foarte clar: nu este nevoie de permisiunea Federației Ruse pentru o asemenea forță în Ucraina, nici Federația Rusă nu a întrebat liderii europeni dacă este oportun să aducă pe continentul european soldați nord-coreeni.  

Europa are mijloace militare pentru a face față unei agresiuni ruse, chiar și în absența unui sprijin concret din partea SUA. Problema este că forțele și capabilitățile militare ale statelor europene nu sunt foarte bine interconectate. Achizițiile se fac preponderent la nivel național, din foarte multe țări.  

Planul Comisiei Europene de a încuraja achiziții din surse proprii, cu excluderea armamentului fabricat în SUA, este foarte binevenită pentru a încuraja o autonomie strategică europeană, dar problema nu o reprezintă doar sistemul de achiziții. Europenii au o flotă aeriană impresionantă, cu mult peste cea rusă. Aceste avioane nu au însă stocuri de muniții capabile să lovească ținte inamice. În materie de rachete sol-sol pentru distanțe mari, proiectul ucrainean Fortune s-a dovedit de succes, fiind anihilate obiective militare importante din Federația Rusă, aflate la distanțe de peste 800 km. 

S-ar putea ca statele europene să cumpere astfel de rachete ucrainene pentru a realiza o descurajare credibilă în fața Federației Ruse, ceea ce ar arăta încă o dată că securitatea europeană nu poate fi gândită fără securitatea Ucrainei. 

Fără a intra în detalii tehnice, cea mai importantă problemă ce ar trebui rezolvată pentru a crea o autonomie strategică credibilă a Europei ar fi descurajarea nucleară. Friedrich Merz are meritul de a fi deschis discuția: există două puteri nucleare în Europa, Franța și Marea Britanie, și este nevoie ca toate statele europene să beneficieze de „umbrela nucleară”.  

Franța și Marea Britanie posedă împreună aproximativ 700 de rachete nucleare, în timp ce SUA au aproximativ 1500, la egalitate cu Federația Rusă. Rachetele britanice nu pot fi lansate decât de pe submarine, iar baza acestor submarine este într-un port din SUA.  

SUA AU NEVOIE DE EUROPA 

Oricât ar părea de paradoxal, SUA au mai multă nevoie de Europa pentru a-și asigura propria securitate decât are Europa nevoie de SUA pentru securitatea lor. SUA se bazează pe intelligence obținut în mare parte din stații radar aflate pe teritoriul Europei, baza americană de la Ramstein este esențială pentru operațiuni în Asia Centrală (echipa care l-a identificat și anihilat pe Osama bin Laden a plecat de la Ramstein în direcția Pakistan, de exemplu), iar supravegherea realizată de europeni în triunghiul Groenlanda-Islanda-Marea Britanie este esențială pentru realizarea în siguranță a transporturilor pe cale maritimă ale SUA în Oceanul Atlantic. Exemplele pot continua.  

Baza aeriană Ramstein, Germania

Este important de scos în evidență faptul că îndepărtarea SUA de Europa nu ține doar de o dorință a Administrației Trump. Chiar dacă peste patru ani va veni la putere la Washington o altă Administrație, situația nu va fi fundamental diferită. SUA sunt interesate să contracareze pericolul Chinei, iar această preocupare transcende ostilitatea între democrați și republicani.

Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a afirmat cât se poate de clar la Conferința de Securitate de la München: statele europene care nu vor asigura 5% din PIB pentru apărare (o țintă total nerealistă, cel puțin pe moment), să nu se aștepte ca articolul 5 din Tratatul NATO să fie activat în caz de agresiune. Cu alte cuvinte, umbrela de securitate americană de facto nu mai există și nu va mai exista multă vreme de acum înainte, așa cum afirma și Anders Fogh Rasmussen. În toată această ecuație, suntem singuri. „Parteneriatul strategic” cu SUA este de domeniul trecutului. Va exista o relație civilizată cu SUA, bazată pe interese economice comune, dar nu și o relație de securitate la fel de intensă precum în prezent.

Europa a realizat în intervalul de timp redus de la instalarea la Washington a Administrației Trump că este singură și va trebui să găsească soluții. La Haga se află o statuie a reginei Wilhelmina cu adagiul său preferat: „singur, dar nu singuratic”. Aceasta este situația Europei din prezent. Singuri în apărarea valorilor democratice, dar nu singuratici – solidaritatea europeană pare a funcționa mai bine decât oricând în istoria unui continent care va face tot ce este posibil pentru menținerea păcii sau instaurarea păcii, în cazul tuturor agresiunilor cu care se confruntă.