La ce mai sunt bune cărțile?

Înainte de-a ataca întrebarea contemporano-polemic, cîteva amintiri pregătitoare.

• La ce mai sunt bune cărțile?
• Pentagonul anunță retragerea a 5.000 de soldați americani staționați în Germania
• Acordul Mercosur a intrat în vigoare
• Bolojan: Pensia specială nu va mai putea fi cumulată cu salariul în sectorul public. CSM arată că proiectul adoptat de Guvern e neconstituțional
• Topul libertății presei: România, locul 49 mondial. Ce state africane o depășesc

Una — cărţile erau, din fericire doar arareori, bune de ars, întru purificarea putregaiului din ele. Naziştii ştiau s-o facă aşa de organizat că nici romanele lui Thomas Mann n-au fost ocolite de limbile focului.

Distrugerea Bibliotecii din Alexandria, lotografie de Ambrose Dudley

Biblioteca din Alexandria a ars de multe ori (Şeicul Umar a fost inventat în secolul al XIII-lea ca monstrul care a făcut-o dintr-una, fals citat fiind că ar fi zis: „Dacă toate cărţile astea sînt de acord cu ce e scris în Coran, ele trebuie arse. Sînt inutile pentru că nu pot spune nici o vorbă mai bine decît cartea sfîntă. Dacă, însă, ele sînt împotriva învăţăturilor Coranului, ele sînt diavoleşti, deci trebuiesc arse”. Minciuni ordinare, domnule. Dar biblioteca s-a dus — că sub soldaţii beţi ai lui Cezar, că sub nu’ş ce zeloţi ai unei bărbi paleo-creştine de la sfîrşitul veacului al patrulea, că, mă rog, sub presiunile vremurilor proaste — dracului pomană.

Prost-numitele auto-da-fé-uri au culminat la sfîrşitul lui 1982 în State cînd, în oraşul în care se publică tot atîtea cărţi cît în Londra şi New York împreună, în Nashville, Tennessee, leagănul publicaţiilor biblice, au fost arse pînă în ultima zi a anului 1982 vreo sută optzeci de milioane de volume. Di granda ca-n America. Administraţia Reagan decisese să crească, de la 1 ianuarie 1983, taxele pe produsele aflate în inventar, drept pentru care, conform principiilor realismului capitalist, toată acea mare de cărţi a fost arsă pentru a nu fi taxată. Cuvîntul Domnului nu-i dă tantieme Cezarului.

Iar în crunta iarnă 1953/54, bunicii mei ar fi îngheţat în căsoiul lor din Caracal dacă nu ar fi pus pe foc biblioteca, cu icnete, tom de tom. Pînă cînd au ajuns la ultimele patru: volumele grase ale Enciclopediei României editate de Dimitrie Gusti. La care Tedi i-a spus lui Bunelu ceva la genul „pînă aici. Pe astea le păstrăm pentru primul născut al Mariei”. Aşa că, la şaisprezece ani, le-am moştenit eu.

Paolo și Francesca, pictură de Anselm Feuerbach

Alta —  unele cărţi îşi pot ucide cititorii. În cartea a cincea a Infern-ului lui Dante, Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini citeau pe o băncuţă din grădină povestea cavalerului Galahad, care mijlocise întîlnirea amoros-păcătoasă a reginei Guinèvere cu Lancelot. Cartea, devenită „il Galeotto”, mijloceşte iubirea fulgerătoare dintre Francesca şi Paolo, care vor fi ucişi rapid de soţul doamnei şi trimişi să-şi petreacă veşnicia în infern.

Ori cartea a doua, despre comedie, a Poeticii lui Aristotel, dată de pierdută dar care se regăseşte, pe la începutul secolului al XIV-lea, într-o mănăstire din nordul Italiei, îşi are paginile otrăvite în numele Domnului de personajul negru al Numelui trandafirului al lui Umberto Eco, Jorge de Burgos, care consideră rîsul diavolesc, şi îşi ucide cititorii după răsfoirea a doar cîtorva pagini (albe ca în povestea din O mie şi una de nopţi?).

În fine, nu trebuie uitat nici rolul castrator al cărţilor, vădit în povestea celor doi şoareci care ronţăie pelicula unui film analog. —Cum îţi place filmul?, întreabă unul. —Mai bună cartea. Sau în atîtea cazuri de analfabeţi asupriţi de propria-le ignoranţă la cel mai uşor contact cu cartea.

Deşi, spre sfîrşitul evului de mijloc, un nobil spaniol îi dictează scribului personal o scrisoare către un alt nobil. Zi-i aşa, mă! (îi va fi spus): „Cît de minunat este că domnia-ta  şi cu mine, distinse nobile B, sîntem analfabeţi. Doar scribii, ca al meu şi al tău, sînt atît de săraci încît trebuie să înveţe să scrie şi să citească ca să cîştige şi ei un ban cinstit. Fie ca lucrurile să rămînă aşa şi cu copiii noştri, şi cu ai lor, pînă la sfîrşitul timpului!”.

S-o luăm înainte: înapoi la zilele noastre, cînd scrisul şi cititul încep să le fie trebuincioase mai puţinora. Cînd analfabeţii funcţional măsoară ca la jumătate din populația României, a Canadei, a Statelor Unite şi a cine ştie cîtor alte patrii. Cînd anxietatea întrebării din titlu se ia în serios.

Nu c-aş avea arătătorul nerăbdător, dar duşmanii contemporani ai cărţii sînt media vizuale, îngerii tehno, populismul, lenea şi batjocorirea educatorilor. Adică confortul contemporan.

„Cititoarea de romane”, Vincent van Gogh

Să-i luăm, dar, la refec pe-aceşti duşmani de printre noi. Şi cum noi, cei cu şi de carte, ne-mpuţinăm pînă să ne credem o elită statistică, e mai uşor să-i luăm la numărat pe noii rinoceri.

Media vizuale s-au întronat în miezul societăţii spectacolului şi a lipsei de răgaz.

Cum esenţa spectacolului e diversiunea, regimurile de accelerare a imaginilor manipulează spectatorii întru a crede că viteza e obiectivă, deci că perdelele de fum ale diversiunii se deschid generos pentru a dezveli scenele teatrale ale divertismentului. Imaginaţia şi dialogul sînt, astfel, subţiate pînă la irelevanţă.

Cărţile sînt menite să ne nutrească şi răgazul necesar dialogului, şi furia împotriva banalităţii, care este starterul imaginaţiei creative.

Tehnologia e de o vreme în tranzit către propria transcendenţă. Pînă să-şi constituie propria teologie, ea foloseşte îngerii tehno ca să tragă carele timpului încoa şi încolo, lăsîndu-i pe confortabilii consumatori într-un far niente din ce în ce mai dulceag.

Distanţa dintre îngerii suprapuşi şi oamenii supuşi creşte vertiginos, reafirmînd faptul că baza religiei e superstiţia. Dar o religie epuizată nu este necesar urmată de o altă religie, ci poate de un răgaz. Cărţile aduc îngerii mai aproape şi îi duc pe oameni mai departe.

Spectrul populismului (politic, religios, comercial…) se întoarce în forţă pentru a împieliţa scheletele statisticii şi pentru a împlini destinul variilor fascisme, forme care se hrănesc din propria substanţă distrugînd miriade de singularităţi incerte. Orice carte adevărată e un manifest anti-populist.

Lenea (ca şi prostia) poate explica totul, mai ales într-o lume legănată de propriul proactivism. Cărţile sînt dizolvanţi activi ai dezolantei lene.

O clasă de școală cu un profesor care doarme, Jan Steen

În fine, batjocorirea educatorilor se măsoară prin îndepărtarea oamenilor de cărţi. În lumea globală şi mai ales în componentele sale, în ultimele decenii dascălii au ajuns să fie un proletariat în spinarea căruia sînt aruncate mai multe sarcini, mai multe ore de muncă, mai multă nesiguranţă, mai multe dezavantaje materiale şi un descrescînd prestigiu. Înlocuiţi de îngeri tehno, de gunoiul foliilor „de dezvoltare personală”, de goarnele maeştrilor spirituali populişti, de plaforme (a-)sociale şi de imagini ce mor pe dată ca ştirile, profii, care odată erau consideraţi aristocraţi ai cunoaşterii, nu mai au recurs decît la cărţi pentru a încetini asaltul asupra lor înşişi.

La astea sînt din ce în ce mai bune cărţile.

*text preluat din revista „De spiritu et ratio” a Bibliotecii Centrale Universitare, cu acordul autorului.