A fost un om al echilibrului rece, nu al entuziasmului reformator

Astăzi, România a pierdut o piesă grea a propriei istorii recente. Ion Iliescu, fost președinte al României și figură centrală a tranziției postcomuniste, a încetat din viață la vârsta de 95 de ani. O moarte care nu închide doar un destin, ci încheie simbolic un întreg capitol – complicat, paradoxal și imposibil de ignorat.

• Ficțiunea sancțiunilor: Europa continuă să cumpere gaz rusesc
• Inflație fără precedent de interviuri ale judecătorilor CCR. Oare ce îi sperie?
• Ilie Bolojan pune presiune pe români. Guvernul a adoptat o nouă măsură menită să-i facă de râs public
• Procurorul Emilian Eva încearcă să scape de condamnarea pentru luare de mită
• Criză de personal în construcții și instalații

Pentru unii, Iliescu a fost „nenorocitul” care a confiscat Revoluția. Pentru alții, omul care a ținut România pe linia de plutire când riscul de implozie era real.

Din păcate, prea mulți preferă ura comodă în locul înțelegerii nuanțate. Și prea puțini își pun întrebarea corectă: ce s-ar fi întâmplat dacă Iliescu nu era?

România anului 1989 era o țară instabilă, cu rețele vechi intacte, cu ofițeri formați la Moscova și cu riscul unei prăbușiri totale în haos sau autoritarism militar. În locul lui Iliescu putea veni foarte ușor Nicolae Militaru sau alt kaghebist autentic, cu o agendă dură și o fidelitate clară față de Est. Într-un astfel de scenariu, visul european ar fi rămas închis, iar dosarele „Corbii 1” și „Corbii 2” ar fi continuat și azi cu volumele 14 și 15.

Iliescu nu a fost liderul ideal. Dar a fost liderul posibil. Și, în mod paradoxal, a fost un comunist care a acceptat democrația, chiar dacă târziu și cu jumătate de măsură.

Defectele lui sunt reale și nu trebuie ignorate:

Mineriadele rămân o pată rușinoasă. Un abuz al puterii, o traumă națională nespălată nici azi.

Ambiguitatea doctrinară – nici cu Estul, nici cu Vestul – a întârziat reformele și a menținut România într-o zonă gri.

Păstrarea rețelelor vechi – o formă de continuitate toxică, care a încurcat timp de decenii justiția, economia și presa.

Și totuși, chiar și așa, Iliescu:

A semnat Constituția din 1991, prima garanție juridică a pluralismului.

A predat pașnic puterea în 1996 – un gest care, în context regional, nu era deloc banal.

A reperat direcția euroatlantică, chiar dacă a fost lent și adesea reticent.

A fost un om al echilibrului rece, nu al entuziasmului reformator.

A avut umor amar și o luciditate pe care unii i-o confundă cu cinismul. A fost sursa a mii de caricaturi, dar și sursa unei stabilități temporare într-o perioadă în care România putea deveni foarte ușor o dictatură de tranziție. N-a fost nici erou, nici demon. A fost român. Un român crescut la Moscova, cu vise franceze, dar cu rădăcini adânci în Carpați.

Poate n-a fost credincios. N-a vorbit despre Dumnezeu și nu s-a închinat public. Dar a avut o religie personală – statul. Ordinea. Continuitatea.

Iar azi, când trupul lui pleacă dintre noi, e bine să ne întrebăm: am fi fost mai buni fără el?

Sau doar mai pierduți?

Dumnezeu să-l ierte. Istoria să-l judece. Iar România să nu se mai mintă.

Chiar dacă n-a știut să ceară iertare, chiar dacă a trăit mai mult în ideologie decât în iubire, un lucru e sigur: și sufletul lui merită nemurirea.

Fiindcă, fără el, am fi înțeles mai greu ce înseamnă libertatea. Și cât de mult costă ea, chiar și când vine purtată de un fost comunist.