Dacă atributele depreciative cu care societatea românească a copleșit-o pe Viorica Dăncilă, prima femeie prim-ministru din istoria României, ar fi adunate într-o carte, am avea posibilitatea să realizăm un dicționar al infamiei de dimensiunile unei enciclopedii. 

• Ce au simțit politicienii la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului
• The Cathedral of National Salvation: God’s Triumph, the Greatness of the Romanian People and the Legacy of Patriarch Daniel
• Catedrala Mântuirii Neamului: Triumful lui Dumnezeu, Măreția Poporului Român, ctitoria Patriarhului Daniel
• Pentru prima dată, o femeie este condamnată la închisoare pe viață în Franța. Imigrantă alegeriană, a violat și ucis o fetiță de 12 ani
• Un celebru milionar avertizează: „Cred că dezvoltăm o nouă specie de bărbați asociali, asexuali, care se confruntă cu un inamic aproape insurmontabil- tehnologia divinizată” Ce sfaturi dă pentru salvarea tinerilor

MAIDANIZAREA ROMÂNIEI

Niciun alt prim-ministru – cel puțin din perioada postcomunistă – nu s-a mai bucurat de un asemenea tratament.

Oare de ce? Căutarea explicației ne duce cu gândul la maidanizarea societății românești, în paralel cu polarizarea acesteia. Cele două sunt legate una de alta. 

Societatea românească este prin tradițiile sale profund conservatoare.

Familia română tradițională este autoritară și egalitară. Țăranul român și-a gospodărit pământul de unul singur, împreună cu familia sa, aflată sub autoritatea celui mai vârstnic membru al ei, care, la moarte, își împărțea averea în mod egal între copii.

Contradicțiile intrinseci acestui model de organizare familială facilitează derapajul către comunism la stânga, și către fascism, la dreapta.

Invazia formelor fără fond în istoria României moderne a făcut ca de prin anii ’20 partidul conservator să dispară, pentru a nu renaște până astăzi.

Ulterior spațiul politic românesc a fost dominat numai de partide „progresiste”, străine de evoluția organică a societății – liberalii și țărăniștii, până în 1946, social-liberalii, după 1990.

Absența unui partid conservator a lăsat fără obstacole alunecările spre extremă făcând nu doar posibilă, ci chiar inevitabilă, rătăcirea legionară din anii ’30, și cea neofascistă din prezent.

După 1990 modelul de societate impus românilor de puterea postcomunistă a fost, sub influența super-puterii americane, unul diametral opus tradițiilor românești, respectiv liberal și inegalitar. Un alt șoc.

Lipsiți de protecția și îndrumarea unui tătuc și obligați să se descurce cum pot într-o lume a concurenței libere, în care inclusiv naționalismul economic a fost obligat să dispară, iar cel cultural a devenit suspect, românii, abia ieșiți de sub biciul dictaturii, s-au regăsit într-un univers străin și au căzut în nevroză.

Saltul de la național-comunism la internaționalismul-capitalist a împins o națiune încă prea tânără pentru a fi dobândit certitudinea identității sale culturale și geopolitice, și prea des obligată, de-a lungul prea scurtului său secol de istorie modernă, să-și ia de la capăt tranzițiile înainte de a fi terminat vreuna, înapoi la vârsta adolescenței.

Așa se explică comportamentul colectiv adolescentin al românilor: arogant și depresiv, agresiv și defetist, în același timp; temerar, când este vorba de a începe, și fatalist, când este vorba să termine treaba.

Aceasta s-a suprapus peste confuzia între real și imaginar, îndelung cultivată la o națiune foarte creativă și adaptativă, dar care a evoluat prin imitație în salturi, depozitând mai multe modele decât a putut asimila, și producând sau importând mai multă istorie decât a putut consuma.

În acest punct a intervenit industria anticorupției care, dintr-o lovitură, a distrus atât clasa de mijloc românească, deja lovită de neoliberalismul globalizat, cât și elitele naționale, condamnate de neoconservatorismul puterilor globale.

Fără coloană vertebrală și fără cap, națiunea română, deja nevrozată, s-a rupt în grupuri adverse, care adoptă pe fond atitudini absolut iraționale și radical negative, iar în formă insulta ca unic limbaj apt a exprima de manieră penetrantă… nimicul. 

ANTIPODUL ISTERIEI

În acest univers aberant a picat Viorica Dăncilă. Un om de desăvârșit bun simț, neconflictual, opusul isteriei și al limbajului suburban. Un om normal într-o lume anormală.

Viorica Dăncilă nu este nici proastă, nici incultă, nici provincială, nici gafeură. Ea este pur și simplu un actor onest, distribuit ca substitut într-un rol pe care titularul este în imposibilitatea de a-l juca.

Anterior s-a încercat substituirea cu actori având o mimică mai potrivită, dar aceia s-au dovedit a fi doar marionetele unor regizori oculți care au încercat să profite de situație pentru a da pe sub mână bilete de favoare unor spectatori turbulenți, interesați doar în compromiterea reprezentației. Iată de ce s-a recurs la doamna Dăncilă.

Dacă nu accepta, nu se mai putea juca piesa, iar spectatorii plătitori (alegătorii români) ar fi rămas cu banii pierduți.

Fiecare profesie își are limbajul specific.

Dacă unui chirurg de mare talent, care salvează vieți, i-ai da să citească un text din domeniul petrochimiei, s-ar împiedica în cuvinte asemenea unui analfabet.

De multe ori poeții își recită mizerabil poeziile. Una este să scrii și alta să declami. Tocmai sensibilitatea, care umple de har scrisul în intimitate, lipsește de har lectura în public.

Este exact ce s-a întâmplat cu doamna Dăncilă, neinspirat obligată de cutumele politicii dâmbovițene de vodevil, pentru care ea nu are nicio vină, să citească texte scrise într-o limbă care îi era străină.

Aceasta a alimentat acuzațiile de agramatism venite tocmai din partea celor pentru care gramatica limbii române rămâne o mare taină.

Cei care pun virgula între subiect și predicat o acuză pe Viorica Dăncilă de analfabetism.

Cei care se întreabă dacă este corect să pronunți Iran sau Irak (sic!), și pe care nu i-a deranjat nimic atunci când, sosit la București, fostul Secretar General NATO, Javier Solana, și-a declarat bucuria de a se afla la Budapesta (sic!), sunt revoltați că Viorica Dăncilă a confundat Podgorica cu Pristina.

Ba chiar leagă de această nevinovată confuzie teribile consecințe geopolitice.

Tot Viorica Dăncilă este vinovată că serviciul de protocol moștenit de la predecesorii săi a legat aiurea la catarg steagul Estoniei.

Ce importanță are că Guvernul său a mărit pensiile sau a determinat, prin politici adecvate, scăderea prețurilor la alimente?

UN PREMIER SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ

Dacă se poate reproșa ceva Vioricăi Dăncilă este că încă acceptă să nu fie cu totul ea însăși.

Că încă mai ține ședințe de Guvern deschise presei, că mai iese la tablă să explice ce și cum face Guvernul, că mai ține conferințe de presă în locul purtătorilor de cuvânt specializați.

Cu alte cuvinte, că acceptă regulile „statului spectacol”, care face deliciul huliganilor de la galerie.

Când ea este premierul-modestie, iar nu premierul-narcisism, premierul-om de rând, iar nu premierul-erou, premierul-echilibru, iar nu premierul-isterie, premierul-feminitate, iar nu premierul-mârlănie.

Viorica Dăncilă nu este un politician de divertisment. Îi este străin histrionismul care face rating pe la televiziuni. Nu este interesată de imagine.

Și peste toate acestea, culmea culmilor, nu ține să fie prim-ministru cu orice preț. Adică nu este exact așa cum sunt politicienii pe care îi disprețuim. Aceia care omagiază vulgul în public și îl insultă în privat.

Viorica Dăncilă nici nu omagiază, nici nu insultă; doar lucrează.

Doamna Dăncilă vrea să lucreze, iar nu să gesticuleze; este activă, iar nu agitată. Ea face parte dintre acei guvernanți care preferă să lase faptele a vorbi pentru ea.

Este convinsă că pensionarii știu că le-au crescut pensiile, bugetarii că le-au crescut salariile, șomerii că și-au găsit loc de muncă, întreprinzătorii că le-au scăzut impozitele, fermierii că li s-au plătit la timp ajutoarele sau că statul le-a pus la dispoziție gratuit irigațiile, consumatorii că nu a debordat inflația, fără ca primul ministru să le comunice la televizor sau la conferințe de presă cât de bine o duc.

Ea simte că „vizitele de lucru” ale premierului în perioade de criză sau în locuri lovite de calamități nu îi ajută pe sinistrați cu nimic, ci numai încurcă intervențiile salvatoare ale specialiștilor.

Ea se comportă cu bunul simț al șefului convins că el nu este cel mai deștept dintre subalterni.

Sub guvernarea Dăncilă, chiar și în condițiile în care primul ministru este obligat să funcționeze cu o echipă impusă de prioritățile luptei pentru putere din și dintre partidele de guvernământ, România a înregistrat o creștere economică trimestrială dintre cele mai mari din UE, potrivit Eurostat.

A depășit Franța la producția de porumb (fapt confirmat cu amărăciune de presa franceză) și Ungaria la nivelul investițiilor (cum informează băncile elvețiene).

Aceste rezultate sunt poate mai puțin consecința excelenței miniștrilor, cât a calmului cu care premierul a lăsat administrația și societatea civilă să funcționeze, refuzând managementul prin isterie și combătându-l pe cel prin criză.

Da, Viorica Dăncilă nu este tribunul care emoționează, ci ministrul care gestionează. Dar nu cumva tocmai asta cer exact cei care o critică?! Nu tocmai teatralitatea, ipocrizia și grandilocvența ne-au nemulțumit la alți demnitari care au precedat-o?!

AVEM PRIM-MINISTRU

Când împintenat în goliciunea provincială a impotenței sale politice și intelectuale, Președintele-mediator Klaus Iohannis, cu aerele unui Fuhrer de margarină, a convocat-o „imediat” la Palatul prezidențial pentru a da raportul asupra politicilor Guvernului, criticate de el înainte de a le cunoaște, Viorica Dăncilă i-a răspuns simplu că are o altă agendă și că este deschisă pentru consultări de îndată ce prioritățile legate de gestionarea treburilor cetății i-o vor permite.

Astfel lumea a aflat că Președintele României nu este „șeful statului”, și mitul republicii semiprezidențiale s-a prăbușit.

Când „coloana a cincea” pesedistă a încercat să dea o lovitură de partid și să determine demisia președintelui Liviu Dragnea, pentru care Viorica Dăncilă avea reputația de a fi doar o cutie de rezonanță, aceasta a anunțat simplu că indiferent de deznodământul luptelor intestine, ea nu va demisiona din fruntea Guvernului, urmând să își ducă mandatul până la capăt.

Astfel, strategia complotiștilor s-a prăbușit, iar cârcotașii au aflat că țara are un premier cu autonomie politică, a cărui existență nu este legată prin cordon ombilical de diferite eminențe cenușii.

Când triada amazoanelor pesediste Firea-Andronescu-Crețu a încercat să o momească pe Viorica Dăncilă oferindu-i fructul otrăvit al conducerii interimare a PSD, ea a răspuns declinând sec oferta.

Nu obediența față de cel care a urcat-o într-o funcție pe care nu o dorise a determinat această reacție, ci cunoașterea propriilor limite și mai ales lipsa veleităților și inapetența pentru manevrele politicianiste.

Când i s-a cerut să adopte prin Ordonanță reglementări necesare reabilitării actului de justiție, Viorica Dăncilă a arătat că o va face dacă interesul general o impune și i-a cerut ministrului de resort să renunțe la veșnicele sale eschive păguboase, dar i-a anunțat totodată pe liderii coaliției de guvernare că nu înțelege să fie „săgeata” unor agende personale, fiind gata să își asume răspunderi numai în condițiile unui demers solidar transparent al întregii majorități parlamentare.

Când Parlamentul European a chemat-o la ordine în legătură cu situația justiției și democrației din România, acuzând mincinos derapajele acestora și îndepărtarea lor de standardele europene, Viorica Dăncilă a surprins prin demnitatea calmă, dar inflexibilă, cu care a răspuns.

Cuvintele sale „nu am venit aici să dau socoteală”, „sunt aici pentru că vă respect, dar vă cer să arătați același respect și poporului pe care îl reprezint” sau „ceea ce este bun pentru celelalte state membre ale UE trebuie acceptat ca bun și pentru România” au surprins pe cei obișnuiți cu România servilă a masculilor alfa Băsescu, Iohannis, Boc, Ponta etc.

O muiere venită din țara mârlanilor a vorbit cu forța unui popor mândru de sine și a galvanizat în câteva minute sentimentele naționale ale tuturor românilor; cu excepția cozilor de topor sau a celor mândri doar de a fi slugă. Simplu, calm, liniștit.

Chiar și cei care o contestaseră cu vehemență au exclamat, totodată uimiți și entuziaști, pe rețelele sociale: „Avem prim-ministru!”.

Grandilocvenței fără grandoare, pe care în același Parlament avea să o exhibe cu doar două săptămâni mai târziu Președintele Iohannis, prin discursul său gol de conținut, Viorica Dăncilă i-a oferit alternativa grandorii fără grandilocvență.

ÎN ȚARA „MUIȘTILOR”

În societatea urii, a dezbinării, a agresivității primitive, lumpenul are nevoie de circ; de adrenalină, de guverne-spectacol, de premieri primadone, de lideri fanfaroni.

Pe ăștia poți să îi fluieri, să îi înjuri, să le arunci în cap roșii stricate. Când după sforari isterici vine în fruntea Guvernului un om obișnuit, un om asemenea românului de rând, nu place.

Îl urâm tocmai pentru că seamănă cu noi și, într-o societate depresivă, confortul asemănării este neutralizat de disconfortul autodisprețului.

Când după șefi ai executivului duplicitari și intriganți, după Președinți care au dezbinat și alimentat conflicte, vine la conducerea Guvernului un om neconflictual, fără veleități, cu discurs neagresiv și gesturi neostentative, suntem nemulțumiți.

Nu are haz. Nu ne ajută să defulăm.

Iar când suntem nemulțumiți ce facem? Jignim, insultăm, ultragiem, umilim.

Jignim un semen de al nostru. Insultăm un om care ne administrează interesele.

Ultragiem un demnitar al statului român. Umilim o femeie. 

De fapt la asta se reduce mesajul unei lumi lumpenizate, manelizate, maidanizate, talibanizate. La insultă. Atât poate exprima o gândire traumatizată de libertate.

Atât poate produce lumpenul, fie el și unul atipic – cu studii (chiar dacă de mântuială) și cu bani (chiar dacă de acumulare primitivă).

Cu studii, dar fără cultură. Cu bani, dar fără suflet. Cu informație, dar fără educație. Cu avere, dar fără identitate. Cu pretenții, dar fără merite. Cu stomac, dar fără minte. Cu glas, dar fără cuvinte.

Acesta nu este, însă, poporul, ci numai maidanul.

Iar Viorica Dăncilă trebuie să meargă mai departe, cu zâmbetul ei derutat, cu pasul apăsat, cu calmul imperturbabil, căci, slavă Domnului, poporul nu se confundă cu maidanul, chiar dacă urletele minorității roboților maidanezi caută să acopere respirația sănătoasă a majorității robotitoare.