Adio supersonic!

„A fi pilot militar este o provocare. În primul rând pentru mine şi apoi în relaţia cu ceilalţi. Şi încerc să îi fac faţă. De obicei evit să spun ce profesie am. Dacă sunt într-un grup unde nu mă cunoaşte nimeni evit să spun ce fac. Dacă sunt întrebată foarte direct nu pot să mint, dar dacă nu, nu spun ce sunt. Pentru că unora li se pare ceva „wow”, altora nu le vine să creadă. Iniţial se uită neîncrezători, gândindu-se că spun doar aşa o vorbă în vânt, apoi mă analizează din cap până în picioare şi se gândesc: „Oare o fi în stare, oare n-o fi în stare, parcă arată, parcă nu arată ca cineva care ar fi la manşa unui avion”.

Nu îmi propun să mă autoevaluez foarte des ca pilot pentru că s-ar putea să mă întristez şi atunci prefer să nu mă gândesc la asta. Situaţia e cum e în aviaţia militară de astăzi şi noi, cei tineri, care suntem la început de drum sau în prima etapă a viitoarei cariere … ne aşteptăm să evolueze lucrurile spre bine… să zburăm, pur şi simplu. Să se investească în pregătirea noastră. Din cauza restricţiilor financiare care au tot venit şi care au fost impuse suntem, nu zic pe banca de rezervă, dar nici nu zburăm foarte mult.

Din acest motiv am şi luat decizia să mă mut de pe supersonic pe C 27J Spartan. Din considerente de reduceri bugetare pe MIG 21 Lancer se zbura din ce în ce mai puţin cu cei tineri. Nu mai e un secret pentru nimeni. Asta m-a determinat să iau decizia. Pentru un pilot de vânătoare consider că vârsta este un atu şi dacă nu faci la timpul potrivit nişte lucruri şi trece timpul şi nu acumulezi o anumită experienţă nu poţi să te apuci la treizeci şi ceva de ani să te pregăteşti pentru a fi pilot de vânătoare. Asta este părerea mea. Dacă la douăzeci de ani când ai terminat şcoala, când ar trebui să faci lucrurile, să te dedici trup şi suflet şi să zbori, să te pregăteşti, să evoluezi să acumulezi experienţă, nu o faci, mai târziu…

Nu a fost un moment punctual în care am luat această decizie. A fost ceva care s-a acumulat în timp. O decizie pe care am luat-o foarte greu. Nu de la o zi la alta. Mi-a fost foarte greu să mă despart de aviaţia de vânătoare şi să trec pe transport pentru că mie îmi plăcea ceea ce făceam şi nu mă simţeam în niciun fel constrânsă. De altfel, e greu de spus ce aş fi putu să fac dacă mai rămâneam pe supersonic pentru că, deja, ceea ce se întâmpl nu prea mai depindea de mine.

Cred că cel mai frumos moment de care îmi voi aduce aminte toată viaţa pe MIG 21 Lancer a fost prima simplă (n.r. zbor individual) şi primul zbor cu instructorul pe care, la fel, nu pot să îl uit. Probail era şi el foarte emoţionat pentru că era prima dată când zbura cu o fată, dar l-am apreciat foarte mult pentru că nu i-am simţit neîncrederea. A ştiut când să-mi spună că am făcut bine şi când să îmi spună că nu am făcut bine. Şi asta m-a bucurat cel mai mult pentru că aşa înveţi. De exemplu, îmi aduc aminte că înainte de prima simplă aveam un exerciţiu în care trebuia să zbor fără afişajul de pe hartă , după aparatele clasice şi am venit la aterizare şi mi-a ieşit deşi aveam emoţii pentru că până atunci zburasem numai după hartă, după afişajele de pe display, şi mi-a spus: „Da. Acum poţi să ieşi la simplă. Nu am nicio emoţie”. Şi normal că îţi dă încredere când îţi spune că eşti pregătit.

Ca pilot este important să ai, în primul rând, încredere în tine şi să crezi că poţi să faci acel lucru. Dacă pleci din start cu ideea că nu poţi… nici instructorul nu îţi va spune că eşti bun. Am întâlnit şi instructori care au fost ei atât de reticenţi că zburau cu o fată încât îmi transmiteau şi mie din starea aceasta de nesiguranţă, de încordare şi nu te simţi în largul tău cu acea persoană. Chiar dacă la noi s-a împământenit ideea aceasta că femeile sunt mai sesnsibile, atunci când e vorba de viaţă şi de moarte, tot instinctul primează. Atunci nu mai contează dacă eşti bărbat sau femeie. Eşti om şi lupţi să supravieţuieşti. Deci trebuie să ai încredere în tine şi să transmiţi această stare pentru că în momentul în care cei din spate te văd sigur pe tine se simt şi ei mai bine , să ştii când să iei deciziile… e important să fii calm, dar şi acest calm şi degajament vine din experienţă şi din cunoaştere.

Trebuie să te simţi în siguranţă acolo sus ca pilot şi nu cred că poţi să te căleşti în timp pentru asta. Ori te simţi bine de la început ori nu. Cum eu nu mă simt în siguranţă plutind în derivă într-o barcă şi alţii se simt foarte confortabil în această ipostază aşa mă simt eu în siguranţă în aer în timp ce altora le e frică.

Nu am avut niciodată sentimentul că nu sunt în stare să fac un lucru. Sunt totuşi momente când simt că intervin anumite piedici şi atunci îmi spun că o să vină şi vremea când vor fi alte mentalităţi, când situaţia va fi mai bună şi se va pune accent şi pe cei tineri. E mult mai greu să lucrezi cu oamenii decât cu o aeronavă. Cât ţine de mine voi face, cât nu, voi încerca să mă adaptez. De asta am şi luat decizia să trec pe Spartan. Am încercat să mă adaptez contextului actual. Nu ai cum să trăieşti hrănindu-te cu iluzii.

Scopul meu în acest moment este să mă antrenez şi să ajung să am nişte calificări pe această aeronavă (n.r. Spartan). Îmi doresc să fiu omul potrivit la locul potrivit şi dacă cineva are nevoie eu sau oricine din echipaj să fie în măsură să facă ceva pentru ei.

Voi avea nevoie de aproximativ 50 de ore de zbor pentru a obţine prima calificare. Până acum nu am făcut decât o oră. Asta depinde foarte mult de cât ţi se alocă. Aceste ore se alocă în fiecare an. Anul acesta în niciun caz nu voi putea obţine calificarea. Şi nu sunt doar eu în situaţia aceasta. Sunt mulţi dintre cei tineri. Aşa e peste tot şi la MIG 21 şi aici. Se zboară foarte puţin. Sunt lucruri care nu mai depind de tine: tu faci, eşti acolo cu sufletul, înveţi, te dedici, dar te loveşti la un moment dat de acest aspect şi atunci rămâne să ai răbdare şi să te automotivezi. Şi să speri că lucrurile se vor îndrepta într-o zi.”