Adrian Papahagi: Mă revoltă mediocritatea spectacolului public

Intelectual rafinat cu licenţă în anglistică şi doctorat în studii medievale la Sorbona, ADRIAN PAPAHAGI a ales să se exprime politic în Partidul Democrat Liberal şi să răspundă acum întrebărilor Q Magazine într-un dialog care l-a surprins pe respondent, de la existențialismul politic în care omul trebuie să se angajeze nu doar în raport cu propriul destin, ci şi să accepte că este o „fiinţă împreună”, până la Dumnezeu, în care crede.

Intelectualii din PDL sunt meritul lui Traian Băsescu

Aţi intrat în politică „din revoltă și disperare”. Sunteţi la fel de disperat și acum? Vorbim de „omul revoltat” à la Camus?

Văd că începeţi direct cu întrebările existenţiale, dar voi răspunde politic. Revolta mi-o provoacă mediocritatea spectacolului public din România. Cred că ţara asta merită mai mult: viaţa noastră politică a cunoscut înălţimi (inclusiv literare) precum Maiorescu, P. P. Carp, Argetoianu sau Iorga și repere morale precum Maniu sau Coposu. Nu sunt totuși un revoltat camusian, deși patima sa nu-mi este străină. Detest, ca și Burke, revoluţiile. Sunt mai degrabă un temperament clasic, conservator, poate chiar reacţionar pe alocuri.

Aţi considerat în alegeri că „ARD este o alianţă serioasă, care merită să constituie baza dreptei reunificate din România”. S-a văzut cât de serioasă a fost…

Construcţia ARD a fost făcută prea târziu, dar logica ei rămâne valabilă. Cred că trebuie gândită întâi alianţa de durată, sau chiar fuziunea cu PNŢCD, care se află alături de PDL și în Partidul Popular European. Forţa Civică și Noua Republică sunt partide tinere, de toată isprava: să le lăsăm răgazul să crească organic și să-și dea măsura. Nu cred că au vocaţia sau dorinţa să se contopească în PDL, și nu ar servi nimănui acest lucru. Rămânem prieteni și aliaţi, iar alegerile europene vor confirma, sper, viabilitatea foștilor parteneri din ARD. Până atunci va trebui să gândim însă formula colaborării electorale.

Sunt intelectuali care au avut la un moment dat o opţiune politică – îmi vin în minte acum Cioran sau Heidegger –pe care ulterior au negat-o sau, mă rog, au nuanţat-o. Admiteţi ca, într-o zi, să negociaţi cu dvs. înșivă o altă opţiune politică?

Mă amuză că printre exemplele care vă vin în minte nu se numără și André Gide sau Panait Istrati. În fine, orice decupaj e grăitor.

Iar pe mine mă amuză că aroganţa intelectuală este transpartinică. O credeam prizonieră în dreptul domnului Năstase, dar iată că o întâlnesc şi la oameni de dreapta! Nu-mi imaginam că aveţi vreo stimă pentru intelectualii de stânga, mai ales faţă de Istrati sau Gide, care au militat în naivitatea lor împotriva principiilor burgheze. În sfârșit, dacă vreţi, facem o discuţie separată despre intelectuali şi opţiunile lor politice cu exemplele care vă plac dumneavoastră…

Oricând! Nu cred că am cum să mă dezic de doctrina creștin-democrată, așa cum nu mă văd lepădându-mă de Hristos. Nu sunt o fire abisală, pentru a cunoaște asemenea fluctuaţii. Totodată, nu am ispite totalitare, fiindcă detest masificarea, uniformizarea, militarismul, milenarismul și mesianismul secular. Cred în virtuţile comunitare doar în măsura în care nu interferează cu libertatea persoanei umane.

Aţi rămas suspendat în istorie! Nici nu cred că România se mai poate întoarce la vreo astfel de etapă doctrinară de tip totalitar. Însă mi-ar plăcea să vă văd, într-o zi, şi apărătorul unor români care se regăsesc în doctrina social-democrată. Sigur, e doar un exerciţiu de imaginaţie sau, mai bine spus, de aspiraţie… Mi-ar plăcea ca stânga să aibă o voce ca a dumneavoastră!

Revenind! O echipă de intelectuali, așa cum propuneţi dvs. acum PDL-ului, nu se regăsește în niciun alt partid, la un nivel atât de compact, structurat. Sigur că toate celelalte partide numără în rândul membrilor lor intelectuali, însă la nivel individual. Este alegătorul român pregătit pentru o astfel de echipă? Când va fi? În timp ce vă întreb, mă gândesc câţi alegători ai PDL-ului s-au lăsat cumpăraţi de o găleată de plastic…

Mă bucur că aţi surprins această realitate. Concentraţia de intelectuali de prim nivel din PDL sau din proximitatea partidului este meritul lui Traian Băsescu. Se vede treaba că președintele e suficient de inteligent și de sigur pe sine ca să nu aibă complexe în faţa unor oameni care au citit mult la viaţa lor.

Nu știu când vor fi alegătorii pregătiţi să voteze valori, nu daruri electorale mai mult sau mai puţin directe. Poate atunci când un partid le va propune o elită, iar de partea cealaltă se vor afla preponderent maneliști politici, repetenţi și plagiatori. Mă opun deci falsei idei că intelectualii ar fi incapabili de politică sau că n-ar avea priză la electorat. Am trecut printr-o campanie electorală la Cluj, în cartierul popular în care trăiesc de-o viaţă, și am simţit cordialitate, căldură, simpatie, chiar dacă valul politic nu mi-a fost prielnic.

Consensul ar însemna, în acest moment, capitulareîn faţa corupţiei

Știţi ce n-am găsit la niciun om politic, și i-am reproșat asta cumva și președintelui Ion Iliescu într-o emisiune televizată: capacitatea de-a face primul pas către adversarul său… O astfel de nobleţe am întâlnit la Corneliu Coposu, la Regele Mihai (însă numai când Ion Iliescu a trimis un emisar cu un mesaj pacificator)… Sunteţi omul care să aducă la aceeași masă oameni din partide diferite pentru un interes naţional?

Nimic major nu poate fi realizat într-o singură legislatură, și cu atât mai puţin de un singur partid. Întâlnirea în jurul marilor teme de interes naţional este deci vitală. Pentru a ajunge acolo, e nevoie de bună credinţă și de o minimă principialitate. Câtă vreme scopul declarat al unora este dispariţia celorlalţi, câtă vreme partidele sunt platforme de clientele și își încep invariabil guvernarea epurând clientela anterioară pentru a o instala pe cea proprie, este greu de imaginat conlucrarea transpartinică pentru binele comun. Politica e negociere, nu negoţ, compromis, nu compromitere. Lucrurile acestea se uită prea des.

În ce mă privește, am încercat mereu să fiu un factor coagulant, nu dizolvant, în interiorul PDL, al ARD sau al grupării Reformiștilor. Nu am avut ocazia să negociez transpartinic, deci nu aș ști să vă răspund la ultima întrebare.

României îi lipsește proiectul politic… De la momentele Snagov 1995 și aderarea la UE și NATO, nu am mai avut nici obiectiv naţional transpartinic și nici capacitatea de a-l genera sau de a ne coagula în jurul unei mize. De ce?

Aveţi dreptate. Cu toate acestea, temele mari, care ţin chiar de supravieţuirea acestui neam sau de bunăstarea generală nu lipsesc. Din nefericire, interese nelegitime împiedică unirea frontului politic împotriva corupţiei, de pildă. Este principala boală a democraţiei noastre, răul care macină corpul social, învăţământul, sănătatea, administraţia și care proiectează imaginea jalnică a României în lume. Aici e încă de luptat: consensul ar însemna, în acest moment, capitulare în faţa corupţiei. Dar există alte subiecte care ar putea să ne unească. Vă dau un singur exemplu: demografia. Să pierzi patru milioane de conaţionali în 23 de ani mi se pare îngrijorător. Am putea căuta soluţii transpartinice la bomba cu ceas care ameninţă însăși fiinţa neamului nostru, cu toate efectele colaterale care se vor manifesta în anii care vin: dezechilibrul fondului de pensii, lipsa forţei de muncă, declinul populaţiei școlare, scăderea influenţei României la nivelul UE etc.

Traian Băsescu are două mari merite istorice

Imaginaţi-vă un analist al mandatului Traian Băsescu, un om în care credeţi și pe care l-aţi susţinut. Ce a adus bun României? Au fost și momente în care nu v-aţi simţit reprezentat de Traian Băsescu?

Vă mărturisesc că, în 2005, când am revenit în ţară după opt ani de studii la Paris, nu apreciam stilul președintelui, dar îmi plăcea ștaiful premierului Tăriceanu. Obișnuit cu solemnitatea apariţiilor televizate ale președinţilor francezi, găseam inacceptabil modul în care comunica Traian Băsescu sau în care fraterniza cu te miri cine. Între timp, am înţeles că Băsescu este un adevărat om de stat, care nu făcea decât să se adecveze la electoratul român, și am văzut marele vid din spatele spoielii occidentale a lui Tăriceanu. De altfel, Traian Băsescu a devenit în timp un lider conservator, matur și responsabil, ceea ce mi-l face și mai agreabil.

Indiferent de greșelile lui, Traian Băsescu are două merite istorice. În primul rând, a urmat neclintit calea europeană și atlantistă a României: precum Ulise, s-a legat de catarg și nu s-a lăsat tulburat de vocea Moscovei. În al doilea rând, s-a luptat din răsputeri pentru o justiţie curajoasă. S-a văzut în vara anului trecut că ambele realizări ale lui Traian Băsescu au fost atacate cu furie de USL. În acel moment am decis să mă alătur luptei politice a președintelui. Prietenii politici mi-au devenit și colegi de partid.

V-am urmărit de curând într-o dezbatere televizată și-am constatat la dvs. o dimensiune pragmatică pe care o întâlnim mai rar la intelectuali, la oameni care trăiesc într-un univers stratosferic. Cu toate acestea, oameni simbolici precum Teodor Baconschi, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia Roman Patapievici și alţii… sunt „ejectaţi” din viaţa cetăţii și nu reușesc să convertească oameni din alte straturi ale societăţii. Cine greșește, unde este incapacitatea?

Eu cred, dimpotrivă, că aţi dat tocmai exemple de intelectuali care au ales să fie voci publice. Iar aceste voci sunt respectate de mulţi, contestate de unii, dar în mod sigur ascultate. O vorbă de-a lui Andrei Pleșu face cât o campanie mediatică (ţineţi minte zisa despre un berbec și două gâște?). Cu toţii umplu sălile, înnobilează televiziunile atunci când trec printr-un studio și generează teme publice. E nevoie de mulţi ca ei pentru asanarea peisajului public. Ca prieten mai tânăr, cititor sau discipol discret al celor menţionaţi, cred că magisteriul moral și intelectual trebuie dublat de umila cateheză printre oameni. Magisteriu și misiune, cam asta e combinaţia.

Eu mă refeream la un tip de ostracizare în politică, nu la prozelitism cultural. Ca om care îi citește şi care le împărtăşeşte multe dintre principiile morale, care le-a omagiat opera literară în paginile revistei pe care o conduce, vă spun că la un vot popular nu trec pragul de validare. Însă iubesc idealismul dumneavoastră… Îl am și eu. De ce Monica Macovei? De ce nu Elena Udrea?

Cred că, în ce mă privește, proximitatea e evidentă, nu doar din raţiuni de stilistică. Mă identific cu mesajul Monicăi Macovei, îi împărtășesc lupta principială pentru justiţie. Ne despărţim în unele puncte – privind rolul public al principiilor creștine, de pildă –, dar o respect dincolo de orice diferenţă de viziune. Cred că Monica Macovei întrupează mai bine ca oricine altcineva lupta pentru dreptate și decenţă în spaţiul public.

Elena Udrea vine din altă lume decât a mea, dar suntem colegi de generaţie și avem inevitabil puncte comune. E o femeie ambiţioasă și cred că își dorește sincer binele PDL. Nu o văd însă capabilă să coaguleze electoratul pierdut al dreptei: pentru aceasta, e nevoie de soluţia lipsită de compromis a Monicăi Macovei.

Nu vă atrag în nicio capcană de comunicare, însă vă vedeţi condus de Elena Udrea? Admiţând că va câștiga președinţia partidului…

Ba mă atrageţi, dar nu vă pot rezista… Vă voi răspunde, fiindcă detest lașitatea. Politeţea și diplomaţia sunt una, lașitatea e alta. Nu cred că Vasile Blaga sau Elena Udrea pot conduce în mod convingător PDL: e nevoie de credibilitate și busolă morală testate în timp pentru a ridica PDL în aceste vremuri grele. Nu îmi doresc să fac parte din nicio echipă de conducere a PDL în afară de cea care va rezulta dacă moţiunea Reformiștii câștigă alegerea internă în partid.

Reformiștii sunt singura cale de reabilitare a PDL

Chiar credeţi în victoria acestei moţiuni, sau este un exerciţiu de imagine? Personal, m-aș bucura să văd că delegaţii PDL vor alege o echipă a oamenilor mai presus de orice dubiu moral, intelectual și social, pentru a putea ulterior exporta modelul și altor partide. Însă mă îndoiesc. Și vă spun asta din experienţa mea de creator de presă. Vor fi întotdeauna mai mulţi cititori de „Libertatea” decât de Q Magazine… și spun asta cu tristeţe, însă nici n-aș putea să fac o revistă de cancanuri doar pentru un profit mai mare.

Monica Macovei, omul in care crede Adrian Papahagi

Cred că, dacă sunt lucizi, colegii mei de partid vor înţelege că este singura cale de reabilitare în ochii electoratului, de creștere spectaculoasă, de revenire în forţă în 2014 și 2016. Cu Monica Macovei, facem diferenţa faţă de partidele conduse de Crin Antonescu și Victor Ponta. Altminteri, cu greu ne vom detașa ca adevăratul partid de dreapta și de opoziţie. Aș mai spune ceva: Monica Macovei și noi, ceilalţi, nu avem mize personale. Nu dorim nici să introducem legea marţială în PDL sau să ne epurăm colegii. Dovada că ţinem la acest partid este că ne luptăm în el, pentru el, și că vrem să-l readucem la guvernare, dar nu oricum. Ar fi sinucigaș să ne anexăm la PNL sau PSD, așa cum e o prostie, în condiţiile date, să facem opoziţie „constructivă”. Lumea așteaptă de la noi două lucruri: curaj și credibilitate – calităţile principale ale Monicăi.

V-aţi declarat idealist, însă aţi constatat, în propria dvs. campanie electorală, cât de cinică este politica. Mi-aș dori să rămâneţi așa pentru că, vorba lui Octavian Paler, dacă n-ar mai fi oameni ca dvs., n-ar mai exista nici martiri și nici eroi. Totuși, uneori, pentru a schimba lucrurile, trebuie să ajungeţi să dobândiţi puterea…

Vă mulţumesc pentru apreciere. Politica e dură, dar îmi place jocul, căci miza e importantă. Machiavelli vorbea de trei mobiluri: banii, puterea și gloria. Banii nu mă interesează, puterea e atrăgătoare, dar observ că toţi deţinătorii ei sunt suficient de hăituiţi pentru a nu jubila permanent, iar gloria e adesea postumă. Ar fi și imbolduri mai nobile, pe care secretarul florentin le ignoră: sentimentul dreptăţii, revolta în faţa ticăloșiei, speranţa mântuirii prin slujirea semenilor. Nu am ajuns încă atât de sus.

În fine, aș mai spune ceva: idealismul este pragmatismul lucrurilor înalte. De pragmatici mărunţi și mercantili e plină scena, dar nici de idealiști idioţi nu e nevoie. Iată de ce nu cred că a fi idealist și a dobândi puterea sunt lucruri incompatibile: mă gândesc la puterea reală, durabilă, care a fost deţinută și de oameni de ideal precum Churchill, De Gaulle sau Adenauer.

Adrian Papahagi, 12 întrebări

1. Cred în… unul Dumnezeu etc…

2. Cel mai mult iubesc… viaţa. (Teribile fraze îmi propuneţi!)

3. Lecţia istorică din care am învăţat cel mai mult este… perioada dintre Florii și Paște. Hristos intră în Ierusalim aclamat ca rege și Mesia și iese cu o cruce în spate, între doi tâlhari. Cea mai profundă lecţie de psihologie a mulţimilor.

4. Un mare conducător al României a fost… Carol I (dat fiind că înainte nu prea exista România, iar după am avut regi slabi sau apucaţi și câţiva președinţi, dintre care doar Băsescu s-ar califica).

 5. Ţara mea va fi în rândul ţărilor europene când…  Aici mă opun. Suntem europeni până în ultima fibră. Nu cred în teza lui Boia că România e altfel. Sunt doar detalii, nesemnificative în ordine majoră.

6. Alina Mungiu Pippidi este… inteligentă, dar excesiv de veleitară, profund resentimentară și mai puţin admirabilă decât vrea să pară (în plus de toate, mi-a ieșit cu rimă).

7. Autonomia teritorială a maghiarilor este… un deziderat legitim pentru ei, dar inacceptabil pentru noi.

8. Serviciile de informaţii sunt… informate și servesc patria (sau așa sper). Insist: sunt servicii, deci trebuie să servească, nu să conducă. Nu pot conduce decât oamenii liberi, care asumă o viziune politică și sunt votaţi de concetăţeni.

9. Următorul Papă va fi… cu siguranţă catolic.

10. Cea mai mare dezamăgire a mea în politică este… Niciuna. Nu am plecat la drum amăgit.

11. Vasile Dâncu este… un intelectual preţios al stângii.

12. Cartea mea preferată este… Imposibil de răspuns. Doar un incult ar numi un singur titlu. Sunt perioade în care citesc literatură savantă, altele în care prefer eseul și memorialistica, din ce în ce mai rar mă reîntorc la beletristică și în momentele de graţie simt nevoia de poezie (mai ales Rilke). Uite că un autor tot am citat…

Adrian Papahagi predă filologie medievală la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Alături de Teodor Baconschi, a creat Fundaţia Creștin-Democrată, al cărei vicepreședinte este. În iulie 2012 se implică în campania de susţinere a lui Traian Băsescu în timpul referendumului de demitere. Devine membru PDL în octombrie 2012 și este unul dintre autorii și semnatarii moţiunii Reformiștii, condusă de Monica Macovei.  Provine dintr-o veche familie aromână, care a dat României diplomaţi, istorici și filologi de seamă, precum Tache, Pericle, Valeriu și Marian Papahagi, tatăl său.