„Albert Camus- Maria Casarès, Correspondance”. O iubire incompatibilă cu viața

De la capătul lumii, de pe malul celui mai frumos ocean al planetei, cu tine agățat de gâtul meu și citind aceeași carte, sperând că anul ce vine va fi mai liber decât cel ce se termină, împărtășesc lumii dragostea dintre Albert Camus și Maria Casarès, așa cum au scris-o ei, unul către celălalt.

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

Cei doi se întâlnesc la Paris în 6 iunie 1944, ziua în care Aliații debarcă în Normandia.

Ea are 21 de ani, el are 30. Maria, născută în Spania, s-a mutat la Paris la vârsta de 14 ani. Tatăl său, Santiago Casarès Quiroga, de mai multe ori ministru și chiar prim-ministru republican, a fost nevoit să ia calea exilului după instalarea regimului franchist. Maria  debutează în teatru și devine o actriță în vogă.

Albert Camus, separat de soția sa, Francine Faure (rămasă în Algeria din cauza ocupației germane), este activ în Rezistența franceză.

Din iunie și până în octombrie, cei doi „trăiesc” și se iubesc… Totul este întrerupt de întoarcerea lui Francine la Paris. Camus decide „să o facă fericită” pe soția lui și, între timp, li se nasc cei doi gemeni, Catherine și Jean.

Patru ani mai târziu, tot în iunie, Camus și Maria Casarès se reîntâlnesc întâmplător pe bulevardul Saint-Germain și nu se mai despart. Niciodată. Până la moartea lui, care survine, absurd (cum altfel, în cazul lui Camus?!), în ianuarie 1960. 12 ani împreună, „în ciuda a tot și a toate”.

Zeci de ani mai târziu, fiica lui Camus, Catherine, publică scrisorile celor doi și le prefațează cu aceste cuvinte: „Le mulțumesc amândurora. Scrisorile lor fac ca pământul să fie mai vast, spațiul mai luminos, aerul mai ușor, doar pentru simplul fapt că au existat”.

Corespondența celor doi, întinsă pe parcursul a 12 ani, a devenit bestseller în Franța. Nu s-a tradus încă în română și nici măcar în engleză.

Am comandat câteva exemplare înainte de Crăciun și le-am dăruit puținilor oameni pe care îi iubesc și care citesc în franceză.

Nu e deloc o carte simplă sau o lectură ușoară. Mai ales pentru iubitorii lui Camus. Uneori am lăsat-o la birou, pentru a fi departe și a evita tentația de-a mă reîntoarce la ea.

 Am avut zile și nopți în care nu doar că n-am dormit, nu doar că i-am citit pe amândoi, ci și în care obsesia iubirii unuia pentru celălalt s-a mutat în mine până la confuzia cu propriul eu.

Pe malul turcoaz al Oceanului Indian, am tradus, din dragoste de Dragoste, câteva pasaje din scrisorile lor la care am vibrat. Cer doar indulgență față de eventualele nuanțe care mi-au scăpat. Să-l traduci pe Camus nu e, totuși, simplu…

Prietenii care mă însoțesc îmi spun „să-l las pe Camus și să privesc turcoazul magnific al apei, pentru că pe Camus îl pot traduce și la București”… Inutil să le explic că sunt peisaje „interioare” cu mult mai frumoase decât cele care se înfățișează privirii și că „trăind” și citind dragostea imposibilă dintre doi oameni care ne seamănă atât de mult, mie și ție, este singura magie care mă poate pluti pentru a fi împreună și deci pentru a fi fericită la această trecere dintre ani.

Sunt oameni care nu trebuie să fie în același loc pentru a fi siguri că își aparțin unul altuia și sunt „închisori”, inexpugnabile doar pentru alții, prin care ne putem îmbrățișa în ciuda a tot și a toate…

Albert Camus către Maria Casarès

Marți, 4 iulie 1944

„Simt astăzi toată forța necesară pentru a învinge orice ne-ar putea separa.”

Albert Camus către Maria Casarès

Vineri seară, 7 iulie 1944

„Astă-seară am vrut să vin la tine pentru că îmi simt inima atât de grea și totul îmi pare dificil de trăit. Am lucrat puțin de dimineață și deloc după-amiază. E ca și când mi-aș fi uitat toată energia și tot ce trebuie să fac. Sunt așa ore, zile, săptămâni în care totul pare să moară în mâini. Și tu știi senzația asta.

În ceea ce mă privește, știu de mult timp că aceste ore în care vreau să mă abat de la tot sunt cele mai periculoase. Simt dorința de a fugi și de a trăi departe de tot ceea ce m-ar putea ajuta. De asta am vrut să vin la tine. Dacă erai acolo, totul ar fi fost mai ușor. Dar astă-seară am certitudinea că nu vei veni. După mult timp, am sentimentul că am pierdut totul. Dacă te-ai îndepărta de mine, s-ar face noapte. Așteptând, n-am nicio speranță să te revăd, pentru mult timp. Astă-seară mă întreb ce faci, unde ești și ce îți imaginezi. Aș vrea să am certitudinea gândurilor tale și a iubirii tale. Uneori o am. Dar de ce dragoste putem fi siguri mereu? Un singur gest și totul poate fi distrus, cel puțin pe moment.

După toate astea, e suficient un bărbat care îți surâde și care îți place, și într-o săptămână sau mai puțin, nu mai există nicio dragoste în inima aceea pe care sunt atât de gelos. Ce putem face atunci decât să admit, să înțeleg și să am răbdare? Și ce sunt eu să cer atât de mult de la o ființă?

Poate pentru că știu slăbiciunea pe care o poate avea chiar și o inimă robustă am atâtea temeri în fața absenței și în fața acestei separări stupide în care trebuie să hrănesc o dragoste de carne cu umbre și amintiri.

Toți ceilalți s-au culcat. Veghez cu tine, însă mă simt un suflet uscat ca toate deșerturile. O, scumpa mea, când se vor întoarce explozia și plânsul?

Mă simt atât de incomod, atât de stângaci, cu această dragoste reprimată în pieptul meu, care mă opresează fără să mă bucure.

Îmi pare că nu mai sunt bun de nimic. Ar trebui să fiu locuit de ceea ce scriu, plin de acest roman și de personajele lui în care am intrat din nou. Pentru ceea ce iubesc.

Mă opresc. Îmi dau seama că e o scrisoare de lamentare, iar tu și cu mine avem multe alte lucruri de făcut decât să ne lamentăm. Când ai inima uscată, e mai bine să taci.

Tu ești singura ființă astăzi căreia vreau să îi scriu asemenea lucruri, dar ăsta nu e un motiv. Pe de altă parte, poate că nu e nici rău.

Până astăzi, tu ai iubit în mine ceea ce aveam mai bun. Poate că încă nu ai iubit. Și poate că nu mă vei iubi cu adevărat până când nu mă vei iubi cu toate slăbiciunile și cu defectele mele. Dar când și în cât timp se va întâmpla asta?

E ceva magnific și teribil să ne iubim chiar și în pericol, în incertitudine, în mijlocul unei lumi care se dărâmă și al unei istorii în care viața unui om contează atât de puțin.

Nu voi avea pace când chipul tău îmi va fi luat. Dacă nu vei veni, voi avea răbdare, dar voi avea răbdare în suferință și într-o secetă a inimii.

Seară bună, negru și alb. Fă totul pentru a rămâne lângă mine și uită toate aceste cerințe și această stare de spirit rea.

Viața nu e deloc ușoară pentru mine în acest moment. Dar dacă Dumnezeul tău există, el știe că aș da tot ceea ce sunt și tot ceea ce am pentru a simți din nou mâna ta pe chipul meu. N-am încetat să te iubesc și să te aștept – chiar și în mijlocul deșertului. Nu mă uita.”

Albert Camus către Maria Casarès

Luni, 17 iulie 1944

„Gândește-te puțin, mi-am spus: «Voi pleca la ora 6, și la 11 o voi putea îmbrățișa». La această singură idee, mi-am simțit mâinile tremurând. Dar dacă tu nu mă mai iubești, la ce ar mai putea folosi asta?

Am vrut și să te resping, dar nu îmi pot imagina acum viața mea fără tine și cred că pentru prima dată în viața mea voi fi laș. Deci, nu mai știu.

…Sunt gelos, și cât de stupid pot fi. Ți-am citit scrisorile și numele fiecărui bărbat mi-a uscat gura. Pentru că tu nu ieși decât cu bărbați…”

Albert Camus către Maria Casarès

Septembrie 1944

„Am curmat totul brusc pentru că lacrimile mă sufocau. Să nu crezi că am fost ostil față de tine. Niciodată inima unui bărbat nu a fost atât de plină de tandrețe și de disperare.

Oriunde mă întorc, nu văd decât noapte. Cu tine sau fără tine, totul e pierdut. Și fără tine, nu mai am nicio putere.

Cred că vreau să mor. Nu mai am suficientă putere să lupt împotriva lucrurilor și împotriva mea însumi, așa cum n-am încetat niciodată să o fac de când am devenit bărbat. Mai am doar puterea de a mă culca, atât. Să mă culc, să-mi întorc privirea spre perete și să aștept.

Nu știu când voi mai găsi puterea de a mai lupta încă împotriva bolii mele și de a fi mai puternic decât însăși viața mea. Oricum, nu te alarma. Presupun că totul se va rezolva.

E scrisoarea ta, e această credință pe care o am în tine și dorința de a te vedea fericită. Adio, dragostea mea. Nu-l uita pe cel care te-a iubit mai mult decât însăși viața lui. Și nu fi supărată pe mine!”

Albert Camus către Maria Casarès

Octombrie 1944

„Vei veni mai târziu, iar eu îți voi spune, cât de rece voi putea, ceea ce vreau să îți spun. După asta se va termina. Dar nu vreau să ne despărțim privindu-ne amărâți sau ducând în zadar ceea ce nu vom putea.

Mi-am petrecut toată noaptea întrebându-mă dacă m-ai iubit într-adevăr sau tu însăți te-ai păcălit. Dar de acum nu mă voi mai întreba. Despre noi și despre mine vreau să îți vorbesc – vreau să încerc să o fac fericită pe Francine. [După doi de separare forțată, la sfârșitul anului 1944, Francine Camus părăsește Oranul pentru a se alătura soțului ei la Paris – n.a.]

 Mă simt diminuat pe toate planurile la finalul acestei povești. Fizic, sunt mai deteriorat decât vreau să cred, iar moral nu mă simt decât o inimă secătuită, strâmtă, lipsită de dorință. Deci nu mai am nimic de revendicat pentru mine, știind cum stau lucrurile, pentru a accepta într-adevăr să renunț.

În mijlocul acestei lumi, dragostea mea îți va rămâne fidelă. Dorința mea cea mai adevărată și cea mai instinctuală va fi aceea ca niciun bărbat, după mine, să nu te mai atingă. Știu că asta nu va fi posibil.

Tot ceea ce pot spera este să nu pierzi această minune care ești și să faci acest dar unei ființe care să îl merite cu adevărat. Și, chiar și atunci, din moment ce nu pot ocupa în întregime acest loc pe care în mod egoist aș vrea să îl păstrez, aș vrea să mă ții în inima ta, acest loc privilegiat pe care, în momente rare, mi s-a părut că-l merit.

Este o biată speranță, singura care îmi rămâne.

Eu sunt pur și simplu disperat. Toată dimineața, cu febra mea, o angoasă uscată, ideea că s-a terminat, că s-a sfârșit realmente, apropierea iernii, după această primăvară și această iarnă în care am ars așa! O, Maria, scumpa mea, tu ești singura ființă care m-a făcut să-mi dea lacrimile.

 Sunt atâtea lucruri care nu vor mai avea niciun gust pentru mine! Bucuriile pe care mi le-ai dăruit tu vor face să pară sărace oricare altele pe care le-aș mai putea cunoaște.

Vreau să plec din Paris și să mă duc cât mai departe posibil. Sunt oameni și străzi pe care nu le voi mai putea revedea. Indiferent de ceea ce va urma, nu uita că în această lume va fi mereu o ființă către care vei putea să te întorci, la care să vii. Ți-am dat într-o zi, din adâncul inimii, tot ceea ce aveam și tot ceea ce eram. Și vei păstra asta până când voi părăsi această lume care începe să mă obosească.

Adio, dragostea mea, atât de scumpă. Mâna mea tremură scriindu-ți asta.

Veghează asupra ta, păstrează-te întreagă. Nu uita să fii mare. Mi se oprește inima gândindu-mă la tot timpul acesta care va veni și în care tu nu vei mai fi. Dar dacă te voi ști o mare actriță, egală cu ceea ce ești, fericită în felul tău, știu că, dincolo de mine, voi fi încântat. Aș avea astfel ideea că n-am diminuat nimic în tine și că această iubire nefericită nu ți-a folosit. Este tot o falsă consolare, însă este singura care îmi rămâne.

Adio încă o dată, scumpa mea, fie ca dragostea mea să te protejeze.Te îmbrățișez, te îmbrățișez pentru toți acești ani fără tine, sărut chipul tău scump cu toată durerea și cu dragostea profundă pe care o am în inima mea.”

Maria Casarès către Albert Camus

12-18 august 1948

„…În fine, ceea ce faci știu că e bine, pentru că am sentimentul profund, de când te cunosc, că nu vei rosti vreodată ceva ce este în dezacord cu ceea ce ești. Și ceea ce ești este ceea ce aș fi visat să fiu și eu dacă m-aș fi născut bărbat.

Și atunci, cum vrei tu să nu te iubesc? Și după ce am înțeles asta, după ce am avut această revelație profundă pe care mi-ai dat-o, cum vrei tu ca asta să nu dureze până la sfârșit? Dragostea mea, am reflectat îndelung și am ajuns la concluzia că evenimentele care ne sunt contrare ne sunt destinate doar pentru a înțelege veritabilul sens al vieții, să ne apropie mai strâns unul de celălalt…

…Ah, dragostea mea! Aș fi vrut să am trupul și sufletul virgine pentru tine! Aș fi vrut să știu o limbă pe care să nu o fi rostit vreodată înainte de tine, în care să-ți vorbesc!

Aș fi vrut să-ți exprim prin cuvinte sensul nou pe care tu m-ai făcut să îl descopăr în ele. Aș fi vrut, mai presus de toate, să-mi pun tot sufletul în ochi și să te privesc infinit, până la moarte!”

Albert Camus către Maria Casarès

Sâmbătă, 21 august 1948

„Scrisoarea ta, în sfârșit, scumpa mea, e o scrisoare care m-a dus în culmea bucuriei. Între prima și asta, mi-am târât zilele, am umblat, mi-am pierdut mersul.

Ieri, am făcut o lungă plimbare cu mașina în Alpi. Când coboară seara, frumusețea acestor peisaje este sfâșietoare. Te-am căutat toată ziua, ca un orb, copleșit de nevoia de tine. Pământul pe care îl iubesc era acolo și ființa pe care o iubesc era atât de departe.

Pe măsură ce ziua avansa, mă simțeam din ce în ce mai pierdut, iar când noaptea a început să coboare pe versanții măslinilor și ai chiparoșilor, eram cuprins de o teribilă tristețe.

M-am întors cu această tristețe și mai bine nu îți spun ce gânduri mi se rostogoleau în minte.

Dimineață, scrisoarea ta m-a tras din acest «bine».

Mă minunez de fiecare dată când îmi mărturisești dragostea ta. Tremur în același timp la gândul că totul s-ar putea prăbuși. Și totuși găsesc în ceea ce îmi spui un accent care mă convinge.

Da, e adevărat că vom reveni unul la celălalt, mai adevărat și mai profund decât eram. Eram prea tineri (și eu, imaginează-ți tu!), iar acum nu suntem prea bătrâni pentru a profita de tot ceea ce știm, și asta e minunat.

…Patru pereți și tu, iată regatul meu. Decorează acești pereți și voi vedea tot amprenta ta…

…Am păstrat pentru final ceea ce nu îți pot spune. Dar nopțile sunt călduroase aici și câteodată mă aplec pe fereastră pentru a respira și a calma acest sânge care bate atât de repede în mine. Îmi doresc să creștem împreună și, în ciuda miilor de kilometri care ne separă, să ne regăsim. Nimic nu e mai frumos, mai mândru și mai tandru ca dorința pe care o am pentru tine.

Dar, vezi, trebuie să mă opresc. E târziu și îți doresc noapte bună. Nu înainte de a-ți mulțumi din adâncul inimii pentru bucuria pe care mi-o aduci și pentru dragostea pe care mi-o dăruiești.”

Albert Camus către Maria Casarès

24 august 1948

„….Am regăsit cu tine o sursă de viață pe care o pierdusem. Poate că avem nevoie de o ființă pentru a fi noi înșine. Asta se întâmplă în general. În ceea ce mă privește, eu am nevoie de tine pentru a fi eu însumi.”

Maria Casarès către Albert Camus

Crăciun, 1948

„Ai plecat, dragostea mea, și m-ai lăsat toată plină de tine, acoperită de tine, înfășurată în jurul tău. Și cât m-am temut de această întâlnire de Crăciun!

Și acum, mâine vei pleca, vei pleca departe și eu încă te voi simți fierbinte lângă mine, oriunde voi merge.

Nu te mai iubesc așa, universal, dar nu înțeleg cum această bucurie pe care prezența ta continuă să o trezească în inima mea nu e îndeajuns pentru a mă face fericită și sunt momente în care îmi doresc mai mult.

Ce vrei? Când sunt acasă, lângă șemineu, cum să nu simt nevoia de a te avea lângă mine pentru a privi împreună focul?

În timp ce îl citesc pe Tolstoi și descopăr la fiecare pagină o lume de minunății, cum să nu o trăiesc cu tine trup și suflet?

În timp ce ies și văd pe stradă sau în altă parte ceva ce mă șochează sau mă întristează sau mă face să râd, cum să nu îți caut privirea? În timp ce mă culc, cum să nu simt că ești acolo?

În timp ce îmi vorbesc alții, cum să nu mă gândesc la buzele tale? În timp ce mă privesc, la ochii tăi… la profilul tău, la mâinile și fruntea ta, la brațele tale, la picioarele tale și la silueta ta, la ticurile și la surâsul tău?

Simt că mă sufoc! Dar înțeleg. Am descoperit «țara minunilor» și nu mi se dă decât cu autorizație și la ore fixe. Cum m-aș putea revolta?

Te vreau peste tot, în toate, întreg și te-aș vrea mereu. Da, mereu, și aș vrea să nu mi se mai spună «dacă» sau «poate»…

Te vreau, știu, este o nevoie din toată inima mea, din tot sufletul meu, din toată voința mea, și cu toată cruzimea mea, dacă trebuie, pentru a te avea.

Dacă nu vrei, dacă îți dorești pacea, dacă ți-e frică, spune-mi la întoarcere și dă-te din drum!

Dacă nu, voi merge până la capăt. Poate voi pierde dragostea ta. Ar fi păcat, dar îmi asum acest risc. Poate că viața pentru care mă pregătesc nu va fi decât din angoase și din lacrimi. Păcat!

Tu trebuie să alegi acum, încă mai ai timp. Spune-mi ce ai ales! E tot ceea ce îți cer. Restul îmi revine mie.

Nu e destul de limpede?

Însă eu simt că e ceva acolo, în interior, adevărat. Până acum n-am făcut nimic și nici măcar nu m-am gândit să ne schimbăm viața.

Simplul fapt de a lua decizii rezervate doar mie însămi poate schimba, crede-mă, multe lucruri.

Deci?

Mă simt puternică în dragostea mea pentru tine și capabilă de orice pentru a învinge. A venit momentul de a alege între asta și toate celelalte sentimente de milă și de generozitate la care m-am întors mereu. Forța slăbiciunii e foarte mare și nu văd de ce să nu mi se recunoască dreptul de a măsura cu ea dragostea mea care poate e duioasă, dar în același timp este și interzisă.

Cineva trebuie să fie nefericit și în acest caz știu că îl vom alege pe cel care te va face nefericit oricum. Este un fel de a mă simți mai puțin vinovată. Iată de ce nu îți voi cere vreodată ceva.

Eu, personal, nu pot trăi o viață sacrificată.

Este o onoare, o fericire, o lumină care nu mi-au fost date. Asta mă usucă și mă ucide. Trebuie să acționez și să câștig sau să pierd.”

 Maria Casarès către Albert Camus

Duminică seara, 26 decembrie 1948

„Of, după plecarea ta timpul acesta a fost minunat de greu de trăit. Greu, plin, uimitor.

Te iubesc și am descoperit asta încet, încet, minut după minut, într-o lungă mirare. Nu ai idee, ca o tânără adolescentă, îndrăgostită.

Fericirea, dragostea mea, iată fericirea, venită habar n-am cum, ca un duh, ca un miracol. De curând. Și nu mă întreb nici de ce și nici cum. Habar nu am. Știu doar că e aici, cu tine, care mă înconjori și mă umpli, în acest colț în care ai lăsat toată căldura ta.

Nimic nu mai contează între tine și mine, nimic și nimeni pe lume, iar dacă tu vei fi în viață, și eu voi trăi, ne vom aparține pentru totdeauna, în ciuda timpului și a distanței, a ideilor și a altora, dincolo de bine și de boală.

Dacă vei fi în viață…

Dragostea mea, mi-a trecut aseară prin minte ideea că ai putea muri, și îți jur, timp de o clipă am simțit că nu mai exist.

Asta mi-am dorit și asta a fost cel mai greu de împlinit.

Mi-a venit așa, pur și simplu, și mi-a rămas câteva ore.

Mă rog, o, mă rog pentru tine, cu toate puterile mele, din tot sufletul meu, pentru noi și pentru ca asta să rămână în mine pentru totdeauna.

N-ar trebui să-ți povestesc toate astea. Te plictisesc, probabil, în acest moment, dar înțelegi? Trebuia să știi și să îți spun asta imediat, în caz că se adeverește.

Chiar dacă ești distras de această nenorocire, ia-mă cu tine, ține-mă tare, tare, tare și ține-mă strâns.

Sunt fericită, dragostea mea, de tine. Așteptam de atât de mult timp. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.”

Albert Camus către Maria Casarès

Miercuri, 29 decembrie 1948

„O scrisoare de la tine. Ești minunată că mi-ai scris atât de repede și mai ales pentru ceea ce mi-ai scris. Ca întotdeauna, sunt îngrijorat când îmi dai atâta bucurie. Îmi spui să nu mă întreb de ce și nici cum. Dar, în mod natural, «de ce » și «cum» îmi vine să te întreb. Vezi, sunt un imbecil incorigibil. Dar asta nu mă împiedică să savurez în adâncul meu o fericire care seamănă cu a ta.

Scumpa mea, spune-mi, ce este asta? Este acel înalt pe care îl sperăm? Și va dura?

Aici, zilele se târăsc și nu trăiesc decât prin tine și prin așteptarea în care sunt.

Am nevoie să-mi vorbești abandonată. Am ajuns la un punct de la care nimic nu ne mai poate despărți și în care, în sfârșit, suntem de acord unul cu altul. Mi-am dorit mereu, și atât de violent, să mă dăruiesc ție, cu toate defectele și calitățile mele, cu totul.

Astăzi, tu ești singura ființă căreia pot și vreau să îi deschid toată inima mea. Fiecare gest, fiecare strigăt venit de la tine îmi dă așa o bucurie aproape dureroasă și îmi pare că și tu mi te dăruiești.

Scrie-mi, dragostea mea. Vorbește-mi ca și cum am fi gură lângă gură. Te aștept și te iubesc.”

Maria Casarès către Albert Camus

Marți, 30 decembrie 1950

 „Nu mai știu cum trăiesc.

Am primit prima ta scrisoare. Mă iubești. Este cert, pentru că altfel nu ți-ai face griji în legătură cu starea mea de depresie sau de entuziasm atunci când îmi scrii.

Și atunci, sigură pe dragostea ta, ce altceva ai vrea să îmi doresc?

Ei bine, nu te mai turmenta. Sunt într-o stare încât ar trebui să râzi de bucurie în fața vitalității pe care Alger pare că o împinge la extreme.

Sunt în starea în care te iubesc atât încât tot ceea ce îmi va veni de la tine va fi primit așa cum mi-ai dat.

Sunt fericită, mai ales că în aceste zile și nopți, în care nu prea am putut dormi, am reflectat îndelung și uneori amuzată. E aici, unde gust această nouă fericire, lipsită de nebunie și de orbire, aici unde văd că totul e real, pentru că nimic nu mă poate împinge spre o beție pasageră. Nu, e aici, serios, limpede și ferm și mă face să tremur de surprindere, de frică, de speranță, mă înfierbântă și mă simt femeie… femeia ta!

Cum ești? Cum e acest sejur nefericit? Ce turnură ia? Ești trist?

Și când mi te întorci? O, e atât de lung și de greu! De ce aceste zile fără tine îmi par mai lungi decât cele pe care le-am petrecut la Giverny și de ce, în sfârșit, o absență mă face fericită?

De ce, când ai plecat, ai pus în mine o viață atât de agitată ca și când aș purta un copil în mine și de care aș fi atât de mândră? De ce toate astea așa, dintr-odată, brusc, și nu înainte sau după – sau niciodată?

Un miracol? O minune?

Am visat. M-am visat îngenuncheată, și asta împotriva altarului credinței mele, vorbind vocii tale. Ție, cel de care nu mă voi îndoi vreodată.

Și totuși, totul este împotriva noastră, știu mai bine ca niciodată, și pe măsură ce întorc problema pe toate fețele și în toate sensurile, nu reușesc să găsesc o soluție, și o iau de la capăt. Așa trec zilele și nopțile mele, de când ai plecat.

Întoarce-te mai repede și din golul picioarelor tale, acum, că am această încredere fără limite în tine, în mine, în noi, poate că mă vei învăța să am încredere în viață!

Așa că totul se va întâmpla de la sine…

Te voi așeza în mijlocul vântului, în ploaie, în valurile care miros a alge și te voi face să înțelegi că «lacustra arde în soare», te voi face să înțelegi și să iubești această mișcare infinită unde totul e umed, sărat, acolo unde nu putem trăi decât în trecut pentru că atât de fugitivă și de inaccesibilă e clipa…

Te iubesc. Scrie-mi. Fără să îi spui de ce, îmbrățișeaz-o pe mama ta pentru mine.

Te iubesc. Vino cât mai curând posibil și fii liniștit. Sunt toată, cu totul, aproape de tine și lângă tine. Înțeleaptă, gravă, fermă și caldă.

Noapte bună.”

 Albert Camus către Maria Casarès

31 decembrie 1948

Telegramă: „Un an nou fericit. Sunt cu tine. Albert.”

Albert Camus către Maria Casarès

Vineri, ora 10, 31 decembrie 1948

„Am primit telegrama de la tine, scumpa mea. Și eu îmi doresc să nu se termine vreodată și acest an să înceapă în fericire și în frumusețe, pentru că niciodată nu mi-ai dăruit atât! Chiar dacă în adâncul fericirilor mele există permanent o neliniște, nu-i mai puțin adevărat că de această dată m-am încredințat cu totul ție, fără să mă mai gândesc la nimic altceva decât la fericirea care e acum între noi doi. În sfârșit, ne putem sprijini unul pe celălalt cu adevărat! Îmi pare că nimic nu va putea limita puterile mele. Și pentru tot ceea mi-aș dori să fac, am nevoie de puteri nelimitate.

Toate astea, care sunt o minune, îmi par în același timp atât de naturale. Tu ești cea pe care o am cel mai adânc în mine, de tine vorbesc, și în ciuda diferențelor dintre noi, suntem atât de asemănători, atât de complici (în sensul bun al cuvântului) că nici măcar excesul de pasiune sau de furie nu va ajunge să rupă o dragoste puternică precum cea dintre noi.

Îți spun toate astea pentru că sunt dezorientat aici, în mod bizar inapt, incapabil să fac ceva. Cred că am nevoie de tine.

Nu mai sunt capabil nici să îți scriu. Visez deseori. Visez să fii lângă mine și visez la un timp în care nici să nu mai vorbim despre această dragoste. Da, aș vrea să nu mai vorbim și să devină atât de adâncă în viața noastră, atât de împletită cu respirația noastră… să ne iubim precum respirăm, iată. Și să trăim și să luptăm împreună, cu certitudini.

Scumpa mea, cât îți mulțumesc pentru tot ceea ce îmi dăruiești și cât aș vrea să prelungesc și să întăresc această fericire pe care îmi spui că o trăiești…

Dar mă opresc. Un an nou fericit, dragostea mea! Ani împreună și fie să nu mor departe de tine…

Am o dorință prostească de a plânge, dar este din cauza preaplinului vieții. Te strâng în brațe, atât de lung…

Albert.”