Alexander Hausvater, personajul propriei piese

Ne-am întâlnit la Green Hours, la câteva zile după încheierea evenimentului „Dialoguri teatrale” organizat la Teatrul Evreiesc. „Evreul rătăcitor” Alexander Hausvater fusese, în stilu-i propriu, erou și ghid al manifestării.

• Doliu colectiv pentru o speranță politică risipită
• Adrian Năstase, de la Budapesta: Americanii nu au foști prieteni
• Susținătorii de ieri, criticii de azi ai lui Nicușor Dan: Ați avut șansa să schimbați sistemul; dacă ați ales să îl serviți, veți fi judecat ca parte a lui!
• Strâmtoarea Ormuz, deschisă total
• Daniel Zamfir, PSD: Oprim vânzarea companiilor de stat! PSD propune o lege prin care se interzice vânzarea acțiunilor la companiile strategice

COMPARAȚIE = TRĂDARE

Acceptase să ne întâlnim pentru a discuta despre filosofia vieții și creației lui. Hausvater nu crede în cuvinte, deși e scriitor. Nu crede în actorii-vedetă, deși e regizor. Nu crede în succesul financiar al unui spectacol, deși e evreu. Este un fin observator al gesturilor, privirilor, întâmplărilor și aproape întotdeauna interlocutorul său este surprins de interpretările și analizele sale. Nu am făcut excepție nici eu, deși ar fi trebuit, poate, să mă fi obișnuit cu balansarea sa între Eros și Thanatos.

Alexander Hausvater era, în momentul în care ne-am întâlnit, în plin proces de analiză a zilelor ce-i fuseseră dedicate la Teatrul Evreiesc. 

„Am fost surprins mult de necesitatea artistului de a vorbi cu un alt artist, al scriitorului de a vorbi cu un alt scriitor. Mi se pare că trăim izolați, fiecare în colțul lui, în familia lui, în situația lui și nu înțelegem procesul de creație, nu înțelegem necesitatea acestui dialog care trebuie să se întâmple între creatori, între artiști, între actor și public. Trebuie să se construiască o punte între ei. Iar la Evreiesc s-au oferit condiții pentru asta. Atunci mi-am dat seama cumva că acei oameni care au vorbit, au făcut-o nu pentru că le-a plăcut un spectacol de-al meu, ci pentru că au fost atinși de unul dintre ele, exact cum ești atins când întâlnești pe cineva interesant, când ai o experiență, o aventură, o ceva care e parte din viața ta. Deodată nu mai trăiam într-o societate negativă, oamenii erau calzi, am simțit o umanitate de care chiar avem nevoie și care nu se întâlnește în mod frecvent în viața românilor”, și-a exprimat gândurile Alexander Hausvater pentru Q Magazine.

Comparația nu este parte a existenței lui Hausvater. Refuză să apeleze la această figură de stil fie din principiu, fie dintr-o „incapacitate” dezvoltată în timp. Când l-am întrebat de diferențele existente între actorii români și actorii de pe alte coordonate geografice, Hausvater m-a privit ușor nedumerit și contrariat. Era, poate, întrebarea pe care nu ar fi vrut s-o audă de la mine. 

„Mulți sunt curioși să afle cum sunt actorii români în raport cu actorii canadieni, spre exemplu. Eu nu fac nicio comparație, eu nu sunt capabil să fac asta. Dacă ne-am întâlnit acum, trăim acest interviu, dar nu compar interviul, jurnalismul, subiectul, cu altele. Niciodată.

Făcând comparație, trădezi. Când trăim o experiență, într-o anumită geografie, într-o anumită situație, trăim acea experiență și atât.

Sunt destui care spun: la Paris era altfel decât aici și nici nu e ca la Toronto. Mie mi se pare că fiecare experiență trebuie trăită din plin, nu compar o iubire cu altă iubire, nu compar copilul tău cu alt copil, nu compar un autor extraordinar cu alt autor, nu compar filmele. Nu fac asta.

Este clar că astăzi trăim din plin globalizarea și începe să dispară fenomenul acesta comparativ. Lumea e similară, violența e peste tot, brutalitate e peste tot, lumea se îmbracă la fel, mănâncă la McDonald’s, poartă jeans, au telefonul ăsta. Trăirea diferită aproape că nu mai există și cu cât suntem mai diferiți, cu atât mai apropiați unul de altul ar trebui să fim. Trebuie să învățăm să iubim diferența. La români această dorință de a compara orice cu orice indică un mare complex de inferioritate, care nu este justificabil și nici nu poate fi încurajat. Așa e și în teatrul pe care-l fac eu. Când lucrez cu un actor, mă leg de calitățile, de slăbiciunile lui, pe care poate le și exploatez. Dacă îmi aduci pe cel mai mare actor a lumii, în timp ce eu lucrez cu altul, nu l-aș lua exact pentru considerentele pe care ți le-am spus. Dar nici nu mă obosesc să-i compar. Nu mi se pare drept”, a mărturisit Hausvater.

PURGATORIUL TEATRAL

La „Dialoguri teatrale” m-am amuzat când s-a povestit cum reacționau actorii atunci când auzeau că vine Hausvater să monteze în teatrul lor. Deodată toți ar fi vrut să aibă concediu medical sau de odihnă, să nu atragă atenția regizorului canadian de origine română. Temerile erau înlocuite cu munca serioasă pe text, cu concentrarea maximă, cu oboseala fizică, dar în final cu satisfacții. Un actor mi-a spus chiar că Alexander Hausvater, care are o energie fabuloasă, îi trece pe toți cei din distribuție prin Purgatoriu pentru că altfel, probabil, artistul nu realizează esența creației. De unde vine această putere a lui Hausvater de a se concentra pe momentul prezent, fără a se întreba de unde vine și în ce direcție o ia? De unde forța, energia de a se adapta la situații, la oameni, la teatru?

„Fiind un produs al multor culturi – tata era din Bucovina, vorbea cu familia lui numai în germană, mama, româncă din Dorohoi – cred că am învățat să-mi canalizez energiile. Când am plecat în Israel, vorbeam în ivrit, dar mergeam la o școală protestantă, unde vorbeam în engleză și franceză. Cunoașterea de culturi diferite prin limbă m-a făcut să iau din fiecare o energie. În primul rând, ca să înțeleg oamenii. Să înțeleg oamenii care-mi sunt total străini. Îmi aduc aminte de vremea când mă aflam în Irlanda, unde lucram cu un grup de pescari. Făceam o piesă.

Îți dai seama că nu știau ce e teatrul. Piesa era în celtică, nu era în engleză. Așa că, atunci când am adus produsul, a fost și pentru ei o descoperire extraordinară, le-a dat o nouă energie, bazată pe o limbă care nu este utilizată, dar care a fost limba strămoșilor lor.

Știi, eu am fost într-o permanentă căutare de sensuri, de momente. Poate pentru că nu am avut răbdare de a trăi un singur moment, atunci când am ajuns la o răscruce de drumuri am vrut să merg pe toate potecile care mi se deschideau în același timp. Nu întotdeauna mi-a fost bine și nu mereu am putut s-o fac”, a explicat Hausvater pentru Q Magazine.

EVREUL RĂTĂCITOR

Plecat din zona Mântuleasa, din București, spre Israel, Irlanda, Canada, interlocutorul meu, care ar putea fi numit „evreul rătăcitor”, a avut o viață de o teatralitate absolută. Dacă suntem de acord că „lumea întreagă e o scenă”, atunci Hausvater este personajul propriei sale piese. În mod normal, ar fi trebuit să urmeze calea diplomației, așa cum își dorea tatăl său. A făcut chiar Științe politice la Universitatea din Tel Aviv. După moartea părintelui său, virează brusc spre dramaturgie. Deodată, își schimbă geografia și „aterizează” la Dublin, unde în 1971 debutează ca regizor. Traseul profesional se mută apoi pe continentul american, în Canada și Statele Unite, unde a pus în scenă peste 150 de spectacole de teatru, operă, pantomimă. Și, în tot acest timp, a căutat noi „arhitecturi” pentru creațiile sale. Fiind un rebel prin definiție, a căutat întotdeauna să nu se încadreze în cutumele profesiei sale. O sală de teatru nu a fost întotdeauna de ajuns pentru Alexander Hausvater. Un exemplu revelator este „Frații Karamazov”.

 „Spectacolul începea într-o sală de tribunal. Apoi, publicul era luat de la tribunal cu autobuze și dus la catedrală unde se juca un act. De la catedrală se mergea, tot cu autobuzele, la un restaurant. În final, ajungeau cu toții într-o sală de teatru. Așa, introducând spațialitatea, am introdus și ceea ce se numește audience participation. Publicul nu mai e pasiv, participă efectiv la ceea ce se întâmplă pe scenă, la povestea care le este spusă. Dacă în acest moment aș face așa ceva în România, aș fi considerat avangardist. Gândește-te că acum 40-50 de ani, publicul din Vest era hippie, era revoluționar, un public care trăia într-un alt fel.

La un alt spectacol, în care spațiul se închidea și se crea impresia că sala și publicul luau foc la un moment dat, a apărut poliția. Ne-au arestat pe toți: actori, tehnicieni, inclusiv pe mine.

Ne-au urcat într-o dubă și un actor s-a uitat în spate și mi-a spus: ia uită-te! În spatele dubei erau spectatorii, care s-au aruncat în mașini și ne-au urmărit până la secția de Poliție la care am fost duși. Noi eram la etajul doi al clădirii respective și de jos auzeam: Vrem actul 3! Vrem actul 3!

Ăsta e teatrul real, din punctul meu de vedere. Publicul, nivelul de cercetare artistică, de căutare, de surprindere, erau altfel decât în prezent. În acei ani, teatrul însemna și cercetare. Acum… un regizor își face spectacolul în câteva săptămâni. Nu se mai caută nimic, parcă nu mai există curiozități. Teatrul nu mai înseamnă creație, înseamnă bani. Zicala „time is money”, în opinia mea, se referă la orice meserie în afară de cea de artist. Relația artistului cu timpul nu este la fel cu cea a inginerului sau arhitectului, spre exemplu. Timpul are altă conotație pentru un artist și înainte de orice, este cercetarea”, spune cu năduf Alexander Hausvater amintindu-mi că mișcarea hippy, de care vorbise, era contra mercantilismului, materialismului.

ISTORIA, CA TEATRU

Am înțeles din cele ce-mi spusese că Hausvater este într-o continuă căutare a umanității, fie a personajelor, fie a vreunui moment istoric. Holocaustul i-a afectat din plin familia, regimul instaurat în 1945, ca un vrăjitor, făcea ca tatăl său să dispară din când în când de acasă. Iar când revenea era tuns chilug. Istoria, justificabilă sau nu, este o succesiune de conflicte politice sau sociale. Cu alte cuvinte, este o piesă de teatru la care cortina încă nu a acoperit scena. 

Scenă din „𝐷𝑒𝑐𝑎𝑚𝑒𝑟𝑜𝑛 135666”, 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑎𝑐𝑜𝑙 pus în scenă 𝑑𝑒 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑒𝑟 𝐻𝑎𝑢𝑠𝑣𝑎𝑡𝑒𝑟 𝑙𝑎 𝑇𝑒𝑎𝑡𝑟𝑢𝑙 𝐷𝑟𝑎𝑚𝑎𝑡𝑢𝑟𝑔𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛i Foto: Teatrul Dramaturgilor Români

„Holocaustul nu este doar o temă, este un jurământ al generației mele, născute după război, de a vorbi o viață întreagă de acest fenomen. Știm că e combătut de forțele rasismului, antisemitismului. Chiar și în România se neagă că ar fi existat Holocaust. Adică Transnistria, cei 400.000 n-au existat? Holocaustul este important pentru mine din multe puncte de vedere. Familia mea, din partea tatălui, vine din Suceava. Toți evreii din Suceava au fost luați în Transnistria, care e pe cealaltă parte a Prutului. Unchiul meu a pierdut 40 de oameni din familia lui. Copil fiind, am aflat de la tot felul de oameni lucruri care nu se regăsesc în vreun manual de istorie sau în vreun film. Între cei care povesteau erau mulți supraviețuitori ai lagărelor de concentrare. Mărturiile acestea m-au făcut să înțeleg, în timp, că oamenii sunt oameni oriunde. Exista o anume umanitate în acele lagăre, exista umor. Poate părea curios, dar și acolo oamenii se iubeau. Această umanitate, în condiții oribile, m-a învățat că omul e testat tot timpul în diferite situații.

Până la urmă, Holocaustul este și despre capacitățile omului de a îndura, de a supraviețui.

Cel care a reușit să iasă din lagăr, în timp ce alte șase milioane nu, întotdeauna s-a întrebat: de ce eu?

Și această întrebare, pentru mine, era o cheie al unui teatru în care capacitatea de a supraviețui nu are nici o legătură cu capacitățile profesionale, cu cariera, cu bani.

Astfel că, pentru mine, Holocaustul reprezintă și acea contradicție între cine suntem, cum arătăm și ce avem în interior. O contradicție care a dus la o gândire teatrală diferită. Pentru că teatrul meu nu urmărește aceleași concepte ca teatrul lui Stanislavski, unde se crede că trebuie să fie o armonie între ce spune actorul și ce simte.

Eu spun invers. Trebuie să fie o contradicție, un contrast. Ok? Eu sunt un om neimportant, un croitor, un comerciant, nicidecum vreun geniu sau vreo mare personalitate. De ce am fost ales? Nu primește răspuns direct de la Dumnezeu, însă supraviețuirea în sine îl conduce la două lucruri: pe de o parte, simte că are o responsabilitate și că trebuie să spună povestea, iar pe de altă parte va începe să trăiască la un nivel moral, de bunătate, de umanitate, care să justifice supraviețuirea.

Noi continuăm să spunem că numai nemții sunt vinovați. Am învățat că toată lumea, toată lumea era vinovată și că vina prin indiferență e tot așa de oribilă ca vina direct.

În Holocaust am crezut și cred că există o promisiune a unei lumii mai bune, în care noi, oamenii, devenim mai iubitori, mai înțelegători” a explicat Alexander Hausvater pentru Q Magazine.

Dialogul dintre noi a rămas deschis. În loc de concluzie, am să închei cu un citat din romanul „Dor călător” de Hausvater, care în opinia mea, exprimă principiul după care s-a ghidat o viață întreagă.

„Dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să te pui în pericol, să riști. Să fii gata să pierzi mâine ceea ce ai agonisit până astăzi.”