Am fost acasă la Noica…

Constantin Noica. Niciun indicator pe tot drumul de la Sibiu până la Păltiniș. Noroc cu evreii care au inventat Waze-ul! Cu el am găsit-o. Practic, am găsit pădurea în care părea să fie.

Nu se vede nimic printre copaci și totul era pustiu de parcă românii cărora li s-a încredințat promovarea turistică în țara lor își doreau să nu fie găsită!
Avocatul care ma însoțea, cu ceva mai mult spirit de orientare exersat în dosarele DNA, îmi spune: Uite-o, e aici, sus! Și mă ia de mână pe o potecă în care alunec pe rășina umedă, mai mai să mă prăbușesc în jos.

Totul e închis. Tăcere. A murit Noica și parcă a murit și casa care ar fi trebuit să țină viu spiritul său filozofic, „castelul” construit împreună cu „prieteni văzuți și nevăzuți”.

Îmi revine în memorie casa din Antibes în care a zăbovit câțiva ani autorul romanului „Zorba”, pe care am văzut-o cu trei zile în urmă, și care este obiectiv turistic pentru lumea întreagă, nu doar pentru localnici.
La noi… totul e trecut sub tăcere, sub uitare.

Un text scris pe o bucată de sticlă- nefericită și neinspirată alegere- ne spune că o bancă a finanțat renovarea casei și că Noica s-a mutat aici după ce a locuit într-o altă, demolată în 1990, și pe locul căreia a construit Banca Națională o vilă de protocol pentru bancherii ei.

Ce trist să vezi că pentru o vilă BNR a avut bani, dar pentru casa unuia dintre marii noștri filosofi nu! Și a găsit o bancă străină!

Am făcut câteva poze și am plecat spre Biserica Schitului, aflată la 3 km, să aprind o lumânare la mormântul lui.

Odihnește în liniștea rugăciunilor măicuțelor și are mereu parte de flori.

N-am să uit vreodată că Noica vedea în fiecare dintre noi un Adam care aspira la întoarcerea spre singurătatea originară și ca oamenii ne pot ierta crimele, dar nu ne vor ierta fericirea.

Reinterpretând, am spus de multe ori ca oamenii nu îți iartă succesul!

Noica nu mai este de acum doar în biblioteca mea, ci este și în rugăciunile mele către Dumnezeu de a-L odihni în pace. 

Pe pământ pare să-l caute puțină lume…

PS. Am ajuns acasă și am recitit câteva din rândurile pe care le-am subliniat în „Cartea sa de înțelepciune”:

„Te iau în brațe: mersul tău să fie mersul meu. Îți cânt ceva. Cântecul meu să fie vibrația ta. Scriu o carte: emoția mea în idee să fie vibrația ta.Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporește e adevărat.”

„Nu există bucurie adevărată dacă nu e și a altora”.

„Viața e suportabilă atâta vreme cât ce e mai bun e înainte.”

„Ceea ce e frumos în îmbătrânire e că nu mai poți spera, aștepta, amâna…Este singura vârstă în care nu trăiești în suspensie”.

„Frica de Domnul face înțelepciunea. Religia se interesează de Domnul, filozofia de frică.”