Am nevoie să văd privirea studentului meu pentru a constata câtă uimire, neînțelegere sau bucurie stau în ochii lui după o oră de curs sau de seminar

Îmi rezerv scepticismul, în baza unor argumente pe care vi le împărtășesc cu o luciditate dureroasă, pe două paliere. Primul, dedicat mediului preuniversitar, care a pierdut startul educației online; al doilea, reprezentat de mediul universitar, acolo unde fiecare universitate a trebuit să treacă un test de sinceritate, înțelegând că nu se poate spera la poziții de top din World University Rankings QS făcând cursuri doar ca pe vremea Lyceumului lui Aristotel.

Universitarii s-au adaptat foarte bine, însă nu numai datorită autonomiei universitare și managementului academic: educabilii vin, de cele mai multe ori, cu alte resurse materiale la purtător, pe care elevii nu le au la dispoziție, și întotdeauna cu altă experiență de viață, prin care își prețuiesc rațional și creativ timpul investit în formarea lor.

Mărturile profesorilor din țară cuprinse în ancheta Q Magazine pe tema cursurilor online arată unde suntem, de fapt. Citiți-le aici!

PEDAGOGIE VS. PANICGOGIE

Vă propun să recapitulăm o axă a timpului. În 2011, Daniel Funeriu a propus printr-o inițiativă legislativă programul TVR educațional; Paleologu elimina proiectul printr-un amendament legislativ la numai două luni de la publicarea inițiativei. O povestește chiar fostul Ministru al Educației. În 2019, dna ministru Anisie punea rezultatele testelor PISA deoparte, considerându-le instrumente neadecvate sistemului nostru educațional. În 2020, luăm în piept pandemia de coronavirus, după un diagnostic îngrijorător de analfabetism funcțional. Boală după boală.

La câteva luni de la un episod în care doamna ministru dă ușa de perete la o clasă de elevi din mediul rural, cu aceeași seriozitate cu care deschide și ușa unei toalete din curtea școlii, rămânând la fel de dezamăgită de ambele spețe, li se cere tuturor să facă învățământ online. Imaginați-vă că dascălul mustrat atunci pentru protocolul de comunicare cu clasa, trebuie să țină acum contectați la o platformă online (presupunând că are posibilitatea de a accesa un asemenea instrument de lucru, scenariu puțin probabil când grupul sanitar al școlii e o construcție insalubră undeva, în spatele curții) 30 de copii hyperdinamici, și că peste câteva luni e posibil să fie nevoit să le predea ținându-i cuminți, cu mască și mănuși la purtător, și să îi supravegheze dezinfectându-și mâinile, în pauze, la baia unde ușile mai au puțin și pică.

Intrăm în pandemie. În ziua de 11 martie 2020, școlile suspendă, oficial, activitatea față către față. Mulți recomandă proiectul Teleșcoala, sabotat în 2011. M-am bucurat sincer că doamna ministru Anisie a reluat această inițiativă. Alții iau, în preuniversitar, cu asalt whatsapp-ul și conturile de email ale părinților, trimițând teme. Multe teme. De recapitulare și aprofundare. Profesorii mizează pe părinții care au un smartphone, și nimeni nu știe cât de „smart” va fi această soluție, măcar pentru câteva săptămâni, până primesc „soluții oficiale”.

Cred că în mediul preuniversitar sunt cele mai mari probleme privind posibilitățile reale de trecere la pardigma „remote education”/„distance learning”. Educabilii nu beneficiază de laptop sau tabletă personală, în anumite cazuri există o singură resursă materială de acest tip într-o familie cu minimum doi copii și spații, în locuință, care nu îngăduie o bună optimizare a ergonomiei pentru desfășurarea actului educațional în paralel; mulți nu au un abonament de internet de viteză care să îngăduie o conexiune video foarte bună și, ca să fim sinceri, poate că sunt la fel de mulți cei care nu au, deloc, parte de acest serviciu.

Nimeni nu poate crede că trecerea de la educația față-către-față la educația online se poate face în câteva săptămâni sau chiar luni, fără investiții serioase. Cu atât mai mult, sunt complet naivi aceia care cred că reforma sistemului educațional se poate întâmpla evenimențial, sub condițiile pandemiei. Nimeni nu rezolvă o criză în altă criză.

Însă priviți situația și altfel. Sunt mulți dascăli care au stat departe de noua tehnologie: internetofobia sau tehnofobia nu reprezintă o narațiune cinică scornită de conflictul dintre generațiile de profesori. De aceea, în mijlocul acestei crize, cred că directorii de școli, reprezentanții inspectoratelor școlare cât și colaboratorii dnei ministru au înțeles, totuși, că mulți dintre profesori trebuie formați pentru a putea preda online. Nu discutăm despre cât de pedagogică este paradigma educației online prin mijloace nonconvenționale: trebuie spus că mediul virtual are marele merit de a susține, prin prisma tehnologiilor emergente, componenta de creativitate și inovație pe care procesul educațional ar trebui să o conțină și de care uită mulți dintre dascăli atunci asumă habotnic că a preda presupune a produce conținut și a evalua presupune a situa elevul în poziția de a reproduce acel conținut. Mulți încă formează „mici roboței” care învață comentarii pe de rost pentru examenele cu miză, sacrificându-le orice șansă de a dezvolta competențe în analiza și gândirea critică, în loc să se orienteze către „roboțeii” tehnologici pentru a dinamiza actul educațional. Odată ajunși în băncile facultăților, marea provocare pentru cei din primul an de studenție e să înțeleagă că învățământul ex catedra e doar o lume posibilă dintre acelea în care educația ar trebui să presupună dialog, și că lucrul cu un text presupune luarea lui în stăpânire prin interpretare, nu prin memorare. Or, în  aceste timpuri, sunt profesori care predau din panică: fie pentru că platformele pentru care au optat în regim gratuit nu vor fi recunoscute ca fiind mijloace valide pentru desfășurarea actului educațional, fie pentru că nu știu dacă fac față interacțiunii virtuale.

Programa modulelor de pregătire a personalului didactic a inclus târziu cursuri de educație asistată pe calculator. Toți cei care nu au avut parte de asemenea cursuri ar trebui să participe la programe de formare, organizate prin Minister, nu prin instituții fantomă acreditate la colț de stradă, așa încât profesorii să aibă parte de o educație tehnologică prin care să poată folosi câteva platforme-cheie care, în aceste timpuri, reprezintă singura soluție pentru a asigura un climat de echilibru relativ pentru educabili. Pe de altă parte, mai puține programe remediale „de sacrificiu” și mai multe achiziții pentru a susține infrastructura educațională ar fi deschide calea pentru ca educabilii și profesorii să primească deopotrivă gadgeturi pentru desfășurarea educației online. Aceasta ar fi singura linie de forță pentru a ne „pregăti” pentru următorul val de pandemie, în care cursurile față-către-față ar putea fi din nou suspendate. Nu știu cum cumpără statul toate acestea câtă vreme bugetului de la educație îi erau nefolositori cei 6% din PIB, dacă mai țineți minte discuțiile din toamnă.

Pentru educație, niciodată, dar niciodată, banii nu sunt suficienți.

Punctez un lucru de care voi fi acuzată că abuzez în a configura un scenariu ideal, nu plauzibil, real empiric, pentru desfășurarea educației în mediul preuniversitar. Îmi asum posibilele critici. În condiții de normalitate, profesorii ar trebui să integreze, treptat, acolo unde conținuturile didactice îngăduie, recursul la noile tehnologii pentru transmiterea de informații, pentru colectarea feedbackului, pentru constituirea unui mediu alternativ de lucru la proiecte de echipă sau inițiative pentru desfășurarea educației nonformale. Folosindu-le treptat, educația tradițională ar putea fi completată, progresiv, de educația virtuală și astfel am evita o criză epistemică – aceea a cunoașterii și utilizării mediului digital – într-o criză sanitară, din pricina căreia suntem obligați să lucrăm exclusiv online.

Nu îmi fac iluzii că se pot face mari minuni din spatele unui ecran. Însă cred cu tărie că e singura soluție prin care putem, în aceste timpuri, să transformăm „platformele” în „comunități” prin care expunem, în primul rând, grija față de elevii și studenții noștri.

Mă poziționez critic față de toți aceia care au strigat, în ultimele zile, cu un elan aprape mesianic: „să vină voluntarii! Să ne sprijine să trecem la învățământul online”. Voluntarii fac ce pot și pentru că vor. Nu puteți substitui intervențiile necesare și obligatorii ale statului cu intervențiile voluntarilor: în mod normal, voluntariatul ar trebui să susțină și să completeze activitățile acestei mașinării – statul – pe care mulți au privit-o ca pe un actor impersonal, care lucrează cu multe „mâini invizibile” și care trebuie să ne dea de toate, noi neoferindu-i mai nimic. Statul nu e un voluntar. Nu vreau să politizez. Cred că suntem în această situație pentru că în continuare, la cârma instituțiilor educaționale, stau cadre didactice afiliate politic. Însă România Educată nu poate fi un proiect viabil câtă vreme resursele necesare actului educațional nu sunt gratuite și alocate rapid(!) educabililor. Nu știu dacă a spera la manuale ebook mai e un vis permis; unii discută astăzi despre echitatea în educație pe timp de pandemie! Problema e pusă prost, iertați-mi lipsa de eleganță.

Echitatea în educație trebuie asigurată oricărui educabil, indiferent de starea de „urgență”, „excepție” sau „normalitate”.

Faptul că traversăm o pandemie ne arată că nu s-a aplicat corect principiul echității în educație. Cred că din multe puncte de vedere România Educată e doar maculatură de campanie. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am fost în poziția de a spune, încă, unui student „roagă-i pe ai tăi să îți ia un calculator”, dar nu vreau să știu ce o fi fost în inima unui coleg din preuniversitar care a trebuit să spună unui părinte „dacă nu vă dotați corespunzător, copilul dvs va rămâne în urmă cu educația. O să facem și noi ce putem, dar tot va pierde câteva unități de învățare”. Acest dialog a fost cu putință într-o societate în care educația e gratuită.

UNIVERSITĂȚILE: „NORII DIGITALI SUNT NO COST”. MULTE DINTRE PLATFORMELE ONLINE ACHIZIȚIONATE LA PREȚURI COLOSALE DE UNIVERSITĂȚI SUNT CONTRAINTUITIVE ȘI NEOPTIMIZATE PENTRU VIDEOCALL

Într-o societate informațională marea provocare e aceea de a produce cunoaștere, nu informație.

Actorii universitari au înțeles de mult acest lucru. Mulți foloseau mijloace digitale pentru realizarea cursurilor și diseminarea materialelor de lucru către studenți cu mult înainte de COVID19. Asta pentru că nu e cu putință să construiești o universitate de succes urmând modelul „societăților închise” iar networkurile de cercetători care lucrează interdisciplinar din diferite colțuri ale lumii în proiecte prin activități susținute online au devenit un model de interacțiune și pentru comunitățile de profesori universitari. Din 11 martie, profesorii au lucrat poate de două ori mai mult decât erau obișnuiți. La început, au testat independent platforme gratuite și au optat pentru acelea care oferă cea mai dinamică și facilă interfață pentru a păstra, pe cât cu putință, protocolul de interacțiune față-către-față, mediat de un ecran virtual. Platforme precum Zoom Cloud și Google Meets s-au dovedit a fi în topul preferințelor universitarilor, iar studenții au înțeles că propunerile vin din partea profesorilor lor imediat după suspendarea cursurilor față-către-față, din dorința de a nu pierde niciun curs și niciun seminar și de a asigura, prin aceasta, un context care continuă educația în ciuda distanțării sociale. Norii digitali, cloud-urile, sunt până la o anumită limită, gratuiți. Mai târziu, profesorii au trebuit să satisfacă exigențele universităților, încărcând materialele de lucru pe o singură platformă de lucru care centralizează activitățile desfășurate în mediul online, și continuând dialogul pe platformele alternative. Atunci s-a văzut că multe dintre investițiile făcute de universități nu au fost întocmai inspirate. Platforme online care stochează materiale de lucru și permit schimburi de mesaje scrise între profesori și studenți sunt necesare dar nu suficiente în aceste zile. Multe sunt contraintuitive, noninteractive și nu sunt optimizate pentru videocall. Au fost achiziționate la prețuri mari, s-au dovedit a fi complet inutile.

NU POȚI PREDA EPISTOLAR

Sunt necesare dialogul, interacțiunea ad hoc, schimbul spontan de replici, de conținuturi, de problematizări și de critici. Nu poți preda epistolar. Prin email. Prin whatsapp. Prin messenger. Aceste platforme gratuite au fost un adevărat sprijin pentru noi în această perioadă, pentru că ne-au asigurat posibilitatea de a ne „vedea”.

Vă spun și de ce s-a procedat astfel. Pentru că aceia care cred că pur și simplu iei un coținut al unui curs online și îl tranformi într-un curs față-către-față sau vice-versa se înșală amarnic. Conținuturile scrise trebuie transmise simplu, concentrat, ordonat, crescând gradul de dificultate de la unitate la unitate, dar conținuturile orale sunt cele care duc aceste informații în zona cunoașterii pe care universitățile o păstrează vie. Personal, nu pot să mă plâng. Studenții mei sunt cei care au prelungit uneori orele de curs și de seminar cu mult peste limita orarului: s-au bucurat că nu intră nimeni după noi „în sală”, că pot continua dialogurile polemice și că pot să păstreze un sens al vocației și normalității în lumea de rețea. La rândul meu, tot ce mi-am dorit în aceste luni a fost ca ei să simtă cât mai puțin aceste schimbări, iar lucrul nostru împreună să îi preocupe, nu doar să le ocupe mintea. Dacă am reușit, e meritul lor. În rest, lucrăm fiecare cu resursele lui personale: laptop, pc, internet. Există un efect cinic al acestei crize și el se va vedea la desfășurarea evaluărilor online. Examenele scrise, susținute prin aceste platforme virtuale, vor trebui gândite de așa natură încât să probeze ceea ce toți am promis că formăm: competențe.

Sunt și foarte multe dezavantaje. Predarea este un act empatic. Am nevoie să văd privirea studentului meu pentru a constata câtă uimire, neînțelegere sau bucurie stau în ochii lui după o oră de curs sau de seminar. Cel mai bun feedback, nefalsificabil, e acela al interacțiunii vii.

E o corvoadă să scrollez uneori două pagini de ecran digital ca să verific repede, pe măsură ce predau, chipurile tuturor celor care trebuie nu doar să mă audă, ci și să mă asculte. În spatele unei camere de lucru, mică, la rezoluția unei poze de buletin pe ecranul meu, stă un viitor profesionist. Un viitor profesor. Un viitor expert. Eu trebuie să îl văd ca să mă asigur că el devine ceea ce își dorește.

O CRIZĂ REALĂ: SPAȚIILE DE LOCUIT PENTRU STUDENȚI. IGIENĂ ȘI INTIMITATE

În viitor, dincolo de optimizarea platformelor virtuale achiziționate de universități, așa încât ele să fie de un real folos și studenților, și profesorilor și cercetătorilor, va trebui să dezvoltăm câteva proiecte prin care să generăm noi spații de locuit pentru studenți. Mulți au rămas în marile orașe, de teama de a nu fi asimptomatici și a nu infecta oamenii dragi din sânul familiei. La ora la care noi vorbim sunt studenți care locuiesc în camere de doi sau patru – ce spune în Ordonanța Militară, că un grup mai mare de trei e ilegal? E și „septic”, de la un punct. Nu e vorba doar de a le crea intimitate, care e un principiu sănătos de viață, ci și de a le oferi un spațiu igenic pentru coabitare în campusurile universitare. Personal, voi încerca pe cât cu putință să fac lobby pe lângă colegii mei, așa încât, împreună, să încercăm să sprijinim universitățile accesând fonduri pentru a genera noi imobile pentru locuințele studențești.