Armata Română şi brandul de ţară

Două categorii de militari sunt întotdeauna uitaţi la pomelnicele pe care politicienii le înşiră la fiecare depunere de coroane. Şi aceştia sunt militarii Forţelor Armate care-şi servesc ţara pe teritoriul naţional, cei peste 100.000 de militari, civili sau în uniformă, care constituie baza apărării naţionale. După cum sunt uitaţi şi ceilalţi peste 100.000 de militar, din Ministerul de Interne sau alte ministere care-şi servesc patria cu sau fără uniforme.

25 octombrie

Istoriografia ne învaţă că la 25 octombrie 1944 s-a eliberat „ultima palmă de pământ” a României, undeva în jurul oraşului Carei. Deşi aceeaşi istoriografie ne spune că generalii Armatei Române au dorit să dedice, simbolic, aceste victorii, zilei de naştere a actualului suveran, M.S. Regele Mihai. Luptele au mai continuat mult timp după aceea, dar data rămâne înscrisă în Registrul de Onoare al Armatei Române.

Nici măcar aici România nu ştie să-şi identifice adevăratele reperele istorice: cel puţin aşa ne spune președintele nostru – jucător – boxer şi arbitru şi… de neuitat… candidat: Hă, hă, hă… „eu nu aş fi trădat”!

Mândria şi vitejia militarului român

La Centrul de Instruire şi Simulare, în calitate de ofiţer-instructor, am avut destul timp să inter-relaţionez cu militarii români care au plecat în teatrele de operaţiuni, începând cu 2002. Scorpionii Roşii de la Craiova, Brigada 81 de la Bistriţa (cu batalionul 812, 814 şi comandanţii lor), Brigada 2 Vânători Munte (cu vestitul Divizion 21 Munte de la Predeal!), Brigada 282, dar şi batalioanele de la Iaşi, Galaţi ori Buzău pot sta mărturie.

Cu toţii au ştiut să-şi facă meseria şi datoria, atât cât au reuşit şi atât cât şi România le-a oferit-o! Nu e uşor nici pentru ei. Mulţi îi condamnă pentru faptul de a fi mercenari. Dar ei nu-şi fac decât datoria faţă de Ţară. Pentru un salariu de 700 de euro (impozabil), un soldat îşi riscă viaţa într-un teatru de operaţii unde tocmai România îl trimite. Acolo militarul român nu este numai luptător, ci şi purtător al brandului de ţară. Cu toţii cunosc faptul că sunt „observaţi” şi, la final, România ca ţară va fi acceptată sau nu în organismele decidente ale aranjamentelor regionale!

Am avut ocazia să-i şi (re)cunosc după cele şase luni de misiune. Cu toţii poartă pe faţă zâmbetul mulţumit al misiunii îndeplinite, dar cu toţii sunt marcaţi de războiul prin care au trecut. Unii se mai întorc încă o dată şi încă odată! Doar pentru a mai face rost de bani pentru familiile împovărate de acasă!

Teatrul ascuns al Armatei Române

Armata Română şi-a revenit. Ea nu mai acţionează nici cu tancurile (pe care nici nu le are) şi nici cu avioanele lui Coandă (pe care ar fi trebuit să le aibă!)

Armata Română acţionează acum turistic. Ea este un fel de ţintă turistică. Un fel de Muzeu european al Sovietismului „târziu”. Bocancii soldaţilor sunt obiect al pozelor, gradele şi uniformele murdare ale subofiţerilor sunt obiecte ale cercetătorilor. Dar este doar un „teatru”!

No one left behind!

Nu prea este în doctrinele militare române, dar soldaţii trebuie să-şi aducă înapoi morţii şi răniţii!

Am întâlnit sergenţi care purtau în portofel, ca pe un talisman, bucata de piele a tălpii bocancului locotenentului aruncat în aer în teatrul de operaţii. Nu este un act morbid, ci este un act de curaj. Un act prin care soldatul român îşi exprimă recunoştinţa faţă de omul care i-a salvat viaţa.

Am întâlnit un maior, cu vreo 10 ani mai mic decât mine, dar mai decorat decât tot Divizionul meu de Nave. Un speriat şi un declarat „non-fit” de către US-Army. El este şi acuma negru şi a fost crescut moldoveneşte la Liceul de la Campulung. Cred că mai trăieşte şi acum pe undeva prin Elveţia sau prin Nigeria! Cine poate să ştie?

Am mirosit americani care ne „păcăleau” la pachete, ca să trimită ei anumite substanţe. De-aici ni se şi trage porecla de „pigs”.

Am întâlnit un comandor care a luptat cu teroriştii într-o ţară din Orientul Mijlociu. Deşi are şi acum steagul României „tatuat” pe inimă, el nu înţelege de ce nu este veteran de război.

Am şi acuma la Sulina un lipovean care ştie pescuitul, dar care nu comunică decât în engleză. Uşor-uşor o să-şi amintească măcar limba rusă! Înainte era „chief-comm…” pe limba rusă!

Am văzut la Kandahar o doamnă maior care, după 10 ani de trăit în lumea musulmană, a plecat doar cu fetiţa ei! Băieţelul rămase şi, după câte ştiu eu, S.I.E. se chinuia să-l aducă în ţară!

Am întâlnit, la prima „rotaţie” din 2003, după Scorpionii Roşii, un sergent, coleg de liceu cu mine la C. Negruzzi din Iaşi (promoţie 1986, superioară lui M.R.U.) care m-a rugat să nu-i mai evidenţiez: „propriii lor secretari de partid se supărau!”. După a doua rotaţie s-a trezit fără o mână! Dar Emi nu-şi doreşte altceva decât recunoaşterea propriei lui lupte!

De ce iubesc Armata !

Deoarece 10.384 militari români au căzut pentru eliberarea unei mici localităţi din Cehoslovacia. Ea se numeşte Zvolen. Acolo este şi mândria şi conştiinţa neamului românesc. Acolo am fost, în 2005, împreună cu M.S. Regele Mihai şi am văzut! La Zvolen limba română este o onoare!

Probabil că de aceea iubesc această Armată şi pe acest Rege. Dintr-un sentiment al datoriei faţă de Ţară. Oricare ar fi acesta şi orice mi-ar cere această Ţară!