Ce-am realizat în trei decenii de la Revoluție

După celebrarea căznită a Centenarului în 2018, surlele și tobele au amuțit. Politica stearpă, dar colțoasă, a acaparat mintea și sufletul națiunii într-atât încât am uitat că anul acesta ar fi trebuit să sărbătorim cele trei decenii de libertate și democrație care ne-au fost oferite prin jertfa marilor nevinovați din 1989.

GENERAȚII DE SACRIFICIU

Treizeci de ani înseamnă, la scară umană, o viață de om. Avem prilejul, dar și obligația de a reflecta asupra felului în care am știut să ne bucurăm și să profităm de acest fast răgaz al istoriei pentru a lăsa ceva în urmă.

Generația Unirii din 1918 nu a avut atâta timp la dispoziție. În 1940, mirajul României Mari se destrăma după dureroase pierderi teritoriale. Apoi, după cea de-a doua nebunie mondială, ne-am trezit cu „descălecatul militar” al Armatei Roșii „eliberatoare”, care a favorizat sovietizarea țării. Au existat români care au luptat în războiul balcanic, dar și în cele două conflagrații globale, pentru a cădea apoi în iadul comunist. Prin comparație, când un contemporan se plânge că ar face parte dintr-o „generație de sacrificiu”, doar pentru că e nemulțumit de nesfârșitul balamuc politic în care ne ducem zilele, devine ridicol, ca să folosim un eufemism. Se pare însă că ne ferim de noi înșine, că refuzăm să ne privim în oglindă, de parcă ne-ar fi rușine. Nu dorim să tragem linie și să facem socoteala acestor ani. Am apucat vremuri de pace și de securitate și nu suntem niște sacrificați ai conjuncturii, ci niște privilegiați. Cum am știut să tragem foloase de pe urma acestei realități este însă altă poveste.

Rândurile de mai sus ar putea părea o simplă opinie personală. Dar ea este împărtășită de istorici, care au ca deformație profesională tocmai abilitatea de a le vedea pe toate de sus și de a le descifra sensul.

Elvețianul Oliver Jens Schmitt, de pildă, consideră că acesta este cel mai prielnic capitol din istoria României: „Nu perioada interbelică este epoca relativ cea mai bună din ultimii o sută de ani, ci prezentul. Ținând seama de situația României, acest fapt le-ar putea părea multor cititori o presupunere fără temei. Totuși, niciodată până acum societatea românească n-a avut atât de mult în propriile mâini modul în care să-și organizeze statul, niciodată până acum forțele democratice n-au fost atât de ancorate social, niciodată până acum România n-a fost atât de orientată spre Europa, atât de departe de un presupus caz special ca astăzi”.

Confratele său român Bogdan Bucur îi împărtășește punctul de vedere: „Democrația românească postdecembristă – în ciuda faptului că păstrează o parte dintre neîmplinirile interbelicului (politicianismul, traseismul, abuzul de putere și corupția morală) – începe să devină, pentru prima dată în istorie, participativă, nu doar reprezentativă. Traversăm cea mai bună perioadă în întreaga istorie a României. Susținerea populară pentru sistemul democratic și pentru statul de drept este fără precedent în trecutul național. Parlamentele, democratic alese, ale României postcomuniste – cu toate lipsurile cunoscute – desemnează sau demit guvernele, iar nu invers. Dacă lupta declanșată împotriva corupției, apreciată pretutindeni în Uniunea Europeană, ar fi fost însoțită și de reformarea aparatului de stat, în sensul promovării elitei politico-administrative pe criterii de competență profesională și de onorabilitate morală, atunci România ar fi fost mai aproape de visul pe care l-au avut străbunii, când își doreau să construiască la gurile Dunării o Elveție a Estului”.

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

CEI TREI „P”

Dacă situația este cea descrisă de istorici, se pune în mod evident întrebarea: și atunci de ce românii aleg să se exileze? De ce, în vreme de pace și libertate, România a devenit o țară de emigrare?

Răspunsul este simplu: timpul uman nu curge la fel cu timpul istoriei. Pentru omul de rând, jocul democratic, libertatea de exprimare, apartenența țării la NATO și UE nu compensează lipsa calității vieții și a echității, lipsa meritocrației, nici nu elimină impostura ubicuă care îl împiedică să-și urmărească proiectul personal, ca să dăm numai câteva exemple.

În aceste condiții, un prieten îmi spunea cu tristețe că „politicienii vor ca în statul ăsta să rămână doar cei trei p, adică proștii, puturoșii și piloșii”. „Iar noi – a continuat el – ne-am transformat în suporteri necondiționați ai unei tabere politice sau ai alteia. Am ajuns să le tolerăm unora ceea ce le reproșăm altora, iar corupții noștri sunt mai respectabili decât ai lor. Cine și-a plagiat doctoratul, de pildă, e un hoț, indiferent dacă e parlamentar din partea dreptei sau a stângii. În timp ce mascații iau cu asalt un liceu, pentru nu știu ce suspiciuni de fraudă la bacalaureat, politicienii primesc prin poștă diplome de la academiile serviciilor, poliției sau armatei. Și devin universitari, adică dascăli și coordonatori de doctorate!”

Iată de ce toate sondajele de opinie din acest an (dar și din anii anteriori) arată că românii percep că țara lor a intrat într-o fundătură, de fapt, că se îndreaptă într-o direcție greșită. O astfel de investigație desfășurată de Inscop Research revela că 76,4% (un procent înfiorător) dintre cei intervievați împărtășeau această senzație.

Un alt istoric, Florin Constantiniu, întregea tabloul stării, de fapt autohtone, în cadrul ultimului interviu pe care l-a acordat la 4 ianuarie 2011: „Situația catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun așa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică și masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – niciun proiect național. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogățirii. Oamenii politici au acționat ca niște vandali, distrugând și jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rușii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembriști în două decenii. Când, peste ani și ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, «nu vor ajunge blestemele» pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare șansă de afirmare și bunăstare și să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu și-ar fi putut desfășura «opera» nefastă, dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistența hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic”.

În fine, România a beneficiat de trei decenii norocoase și de un context internațional prielnic, pe care le-am irosit cu nepăsare.

LA BOALĂ VECHE, LEACURI BĂBEȘTI

În 1923 și în 1924, la numai câțiva ani de la Unirea din 1918, poetul Octavian Goga a scris o serie de texte în care deplângea degradarea vieții politice și sociale, într-o manieră care i-ar face pe cititori să creadă că este vorba de zilele noastre. În replică, profesorul Onisifor Ghibu i-a adresat o scrisoare deschisă, din care spicuim: „Am urmărit cu interes articolele tale publicate în revista «Țara Noastră» asupra diferitelor manifestări bolnave ale vieții noastre publice și-ți mărturisesc că constatările din aceste articole m-au umplut și pe mine, ca și pe atâția alții, de o legitimă durere și îngrijorare. Ele prezintă țara noastră la marginea falimentului, de la care aproape nu mai e nicio scăpare. Am citit cu adevărată grijă cuvintele tale, după cari România se prezintă astăzi ca «o mașină hodorogită, cu șuruburile ruginite, mașină care nu umblă» și am reținut cu spaimă sinistrele tale constatări că «cu tot aparatul nostru de stat suntem într-o situațiune de grozavă descompunere», că ne «nămolim tot mai adânc în barbarie» cu «destrămarea absolută» a tuturor ramurilor de viață publică, cu «criminala inconștiență», cu «înfățișarea asiatică», cu «resorturile noastre de viață care par cuprinse de o paralizie progresivă», cu «decăderea morală care s-a abătut ca un înfricoșător flagel pe biata țară românească» etc. Încheierea ta că nu crezi «să fie un stat pe continent care să prezinte un asemenea tablou de dezagregare sufletească» – oricât ar putea părea de subiectivă, nu poate să nu zguduie și pe cel mai nesimțitor suflet de român, făcându-l să se gândească serios la ce ne putem aștepta după astfel de premise”.

Cu toate acestea, Ghibu îi reproșa poetului că s-a mărginit la a arăta metehnele naționale, fără a propune și remedii sau a indica măcar cauzele. Tocmai de aceea, profesorul îndrăznea să ofere propria viziune asupra acestora: „Bardul deșteptării noastre naționale de la 1848, deplângând starea jalnică a poporului nostru de atunci, adâncit de «barbarii de tirani» într-un «somn de moarte», avu curajul de a recunoaște, pe lângă această cauză încă una, și mai mare, și care ne era organică: «a pismei răutate» și «oarba neunire». Mi se pare, că și cauzele stărilor dureroase de astăzi trebuie să le reducem tot la aceste simptome scelerate ale vechii noastre vieți publice. În adevăr, nu Europa este de vină că noi am ajuns în cinci ani de zile la marginea falimentului moral, nici Natura, cu eventualele ei lovituri elementare, ci de vină sunt tocmai factorii sufletești semnalați de Andrei Mureșanu prin clasicele lui versuri, din cari noi n-am învățat nimic. Noi am ajuns în halul de astăzi din cauza noastră înșine, din cauza ambițiilor noastre nesăturate, din cauza lipsei noastre de adevărat patriotism, din cauza acelui blestemat geniu al dezbinării, care se întâlnește în măsura cea mai mare tocmai sus, la conducătorii țării”.

BĂTĂLIA PROIECTELOR DE ȚARĂ

La 29 septembrie 2016, președintele României, Klaus Iohannis, a decis să înființeze la Cotroceni o Comisie Prezidențială privind Proiectul de țară. Scopul acesteia era acela „de a dezbate și a trasa direcții de dezvoltare și de modernizare a României și de a elabora un document politic, programatic, care să întrunească consensul partidelor și formațiunilor politice parlamentare”. Comisia s-a întâlnit de câteva ori, apoi și-a abandonat subit misiunea. Inutil de spus că, până în decembrie 2019, niciun material nu a fost elaborat.

La rândul său, Guvernul României a definitivat Strategia națională pentru dezvoltarea durabilă a României 2030, pe care a adoptat-o în ședința din 9 noiembrie 2018. După căderea Cabinetului Viorica Dăncilă, în urma moțiunii de cenzură, e greu de crezut că acest document politic, asumat exclusiv de PSD, își va mai menține actualitatea.

În sfârșit, Academia Română a publicat, în 2017, ultima parte a „Strategiei de dezvoltare a României în următorii 20 de ani”. La momentul lansării acesteia, academicienii se lăudau că vor transmite lucrarea tuturor partidelor politice, dar și instituțiilor de conducere ale statului. Ei doreau ca, în anul 2018, în contextul Centenarului Marii Uniri, să organizeze la Snagov, eventual, sub patronajul președintelui, o reuniune în cadrul căreia partidele și principalii decidenți politici să semneze respectiva Strategie. Inutil de spus că nici acest deziderat nu s-a împlinit, din motive care nu au fost aduse la cunoștința publicului.

Așadar, avem trei proiecte de țară concurente, dintre care unul a rămas neisprăvit, altul – inițiativa unui singur partid care nu s-a obosit să se consulte cu cineva – a devenit caduc, iar un al treilea e doar un exercițiu academic.

Firesc ar fi fost ca Parlamentul, „organul reprezentativ suprem al poporului român”, să se angajeze în 2018 în realizarea și adoptarea unui proiect de țară, la care să participe toate partidele, care să beneficieze de expertiza academicienilor sau a societății civile şi care să rămână valabil, indiferent de schimbările de pe scena politică.

În 1937, Mircea Eliade scria că este o crimă de neuitat risipa anilor scurși de la Unire. „Și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!” – se întreba el. Iată că noi am apucat această vreme… Și am cheltuit-o. Ar trebui să ne trezim, pentru că există întotdeauna în istorie momente în care, după cum ar spune Marin Preda, timpul își pierde răbdarea.

Până în prezent, Klaus Iohannis a anunţat, pe rând, demararea câtorva proiecte de ţară: România lucrului bine făcut (2014), România educată (2016-2018) şi România normală (2019). Este greu de spus cu ce s-au soldat toate acestea, în afară de câteva consultări şi declaraţii de presă.

Aflăm de pe site-ul Administrației prezidențiale că „Proiectul de țară al Președintelui Klaus Iohannis este al unei Românii europene, moderne și prospere. Este drumul pe care ţara noastră va trebui să-l parcurgă pentru a oferi cetățenilor siguranță şi prosperitate. Astăzi, mai mult decât oricând, românii au nevoie de o viziune integratoare, pe termen lung, nu una a intereselor politice de moment”.