Ce ne spunem când nu ne vorbim: prezidențiabilii ultimului tur

Un președinte și un fost premier dispută acum același fotoliu, același palat.

Ce înseamnă absența unei dezbateri?

La aniversarea a 30 de ani de democrație românească, turul doi al alegerilor prezidențiale este lipsit de dezbaterea dintre cei doi candidați. Candidatul liberal refuză vehement dialogul cu candidatul PSDist. Candidatul PSDist insistă că dezbaterea ar trebui să aibă loc. De fapt, două chestiuni care emerg din această situație absurdă sunt prea puțin analizate în presă: primul, acela că, inevitabil, unul va deveni Președintele celuilalt; al doilea, că dezbaterea dintre candidați nu este nicio secundă despre ascensiunea lor la putere, ci despre contactul lor cu electoratul, cu poporul român.

La treizeci de ani de democrație românească, nu ne vorbim. Pentru că acolo unde puterea poporului trebuie să se manifeste prin dialog critic, prin disputatio, prin dezbatere reflexivă, prin ciocnirea argumentelor și tensiunea dintre idei, găsim spatele întors al unui președinte în exercițiu, în lupta pentru câștigarea unui al doilea mandat, unui român. Întâmplarea face că e și președintele lui.

Klaus Iohannis este președintele Vioricăi Dăncilă, în momentul în care îi refuză dialogul. Tot întâmplarea face că Viorica Dăncilă nu este orice român, ci fostul Premier numit de Klaus Iohannis. Dar istoria așa se scrie: din contingențele nefericite care ne arată că serbăm treizeci de ani de democrație suprimând tradiția dezbaterilor din ultimul tur al alegerilor prezidențiale.

Când Klaus Iohannis declină dezbaterea, refuză, de fapt, un dialog de conștiință. Electoratul trebuie să aibă șansa vederii dimpreună a celor care revendică rolul de a fi Președintele unei țări care trăiește democrația prin circ: mascarada prezidențiabililor cu cască sau fără cască; degringolada candidaților cu dosare sau fără dosare; comedia în care puterea poporului trebuie să se pronunțe fără ciocnirea dintre prezidențiabilii lui.

Refuzul dezbaterii e, de fapt, un gest de impunere: electoratul să aleagă de pe urma memoriei. În fond, au avut un președinte și un premier care acum dispută același fotoliu, același palat. Ce atâta nevoie de dialog? Ce atâta vorbărie? Dar nu despre modelele guvernării lor este vorba. Ci despre programul lor de țară, dincolo de sloganul de campanie, de lozinci, de case sau de broșe.

Între cine și cine alegem în turul doi?

Oamenii nu aleg posesori de obiecte. Nici pârâți din dosare. Ci un prezidențiabil, pentru a-l face președinte.

Să ne uităm puțin la cei doi candidați, așa cum s-au manifestat de la aflarea rezultatelor primului tur până în clipa de față.

După ce a refuzat dezbaterea, deci după ce a suprimat o tradiție democratică la 30 de ani de la eliberarea de sub egida comunismului – în cel mai prost moment istoric – Klaus Iohannis mai face o greșeală. Din poziția României galbene, Președinte PNList, Guvern PNList, nu înțelege mecanismele prin care se constituie opoziția. PSD a trecut în opoziție odată cu trecerea moțiunii intentată de PNL. Declarația Președintelui Iohannis, „Turul doi trebuie câştigat, dar nu oricum, cu o majoritate covârşitoare, care arată PSD-ului foarte clar unde îi este locul, adică în Opoziţie” e un act ratat. Formal și de facto, PSD e în opoziție.

Ceea ce Iohannis înțelege însă e că un partid care a câștigat alegerile cu scorurile covârșitoare cu care PSD a făcut-o la ultimele alegeri e un partid care e trecut în opoziție în contravoința majorității electoratului, prin jocurile de putere din Parlament. Când declari așa ceva, înțelegi că lupta ta e cu cei care sunt alegătorii PSD, pentru care puterea, și implicit opoziția, nu arătau așa. Ajungem la a treia greșeală: confuzia dintre PSD și PSDiști. PSD e un partid.

PSDiștii sunt simpatizanții PSD, cei care au #afinități, din diferite motive: se identifică în stânga spectrului politic, rezonează cu anumite măsuri de stânga, sau validează, prin empatie, conduita candidatului propus de partid pentru rolul de președinte. Vice-versa, așa se constituie și electoratul PNL: prin simpatii pentru politici de dreapta sau empatie față de candidatul liberal. Unde apare diferența?

Iohannis împotriva PSDiștilor. Pericolul războiului pentru democrație 

În niciun moment campania prezidențială a PSD nu a fost o campanie construită împotriva altui partid, cu atât mai puțin împotriva PNL. Dar în toate momentele ei, campania prezidențială a PNL a fost o campanie împotriva PSD și împotriva PSDiștilor, adică a electoratului PSD.

O campanie împotriva a 40% dintre românii care au ales stânga la alegerile trecute. Pe de o parte, asta e manipulare psihologică: e o campanile de public shaming și de umilire progresivă a electoratului de stânga. Când mesajul general e acela că PSDiștii doar au stricat în țara noastră, dai, de fapt, în alegătorii PSD. În ce stat democratic s-a pomenit ca o campanie prezidențială să fie construită împotriva unui segment important al electoratului reprezentat de opoziție?

Cu atât mai mult, în ce stat s-a pomenit ca la aniversarea unor decade de istorie democratică, să îți construiești campania prezidențială pe măsuri antidemocratice: pe mesaje de eradicare a opoziției, de eliminare a partidului corespondent ei, de pe harta politică? Atunci când afirmi „eu nu sunt cu PSD într-o competiţie electorală, eu sunt cu PSD în război, noi suntem cu PSD în război şi asta nu pentru că noi suntem răi, pentru că ei au fost răi cu românii”, greșești de două ori: asumi că vei construi democrația prin război – cuvânt periculos, conflict de ce nu e era un termen nimerit? – și anunți că opoziția a lucrat împotriva românilor, când prin acest mesaj, îți asumi să te poziționezi împotriva electoratului de stânga. În toată logica aceasta, mai avem o eroare bonus. Trebuie să fim conștienți de faptul că guvernarea PSD a luat, paradoxal, măsuri de dreapta, în anumite aspecte. Dacă ele au fost rele, atunci orientarea lor ideologică e incorectă, deci ce să înțelegem, că dreapta produce răul românilor?

Viorica Dăncilă are o misiune ingrată. Să reprezinte un partid care ar trebui să își întărească măsurile de stânga. Ba chiar ar trebui să se reconfirme ca un partid de stânga. Numai că în ultima vreme partidele nu se mai comportă pe linia spectrului politic. Ci ca entități cu un capital autonom de putere: PNL, PSD etc. Sunt câteva capcane și în discursul candidate PSD. Miza feministă.

Important nu e, pentru sănătatea democrației românești, că Viorica Dăncilă e femeie. Faptul că un bărbat refuză dialogul profesional unei femei e relevant în ordinea manierelor și a bunului simț. Important e că un prezidențiabil refuză dialogul contracandidatului său.

Dacă prima femeie Premier devine prima femeie Președinte?

Sigur, scenariul primei femei Președinte al României e seducător. Prima femeie premier devenită prima femeie Președinte ar fi o dublă glorie a standardelor stării de excepție pe scena politică românească.

Acesta ar trebui să fie mesajul corect, pe linie feministă, pe care campania Vioricăi Dăncilă ar trebui să îl urmeze, pentru a se adresa unui anumit tip de public. Dincolo de orice, Viorica Dăncilă nu a declarat niciodată război dreptei în ansamblu, nici partidului de proveniență al contracandidatului său. Nu are un război, ci o campanie, nu are un atac asupra dreptei, ci nenumărate diferențe de opinie față de Klaus Iohannis. Lupta ei e cu un individ, cu un contracandidat, nu cu un partid sau cu o parte a românilor. A auzit cineva ceva violent afirmat despre PNLiști? Nu. Despre PSDiști, de fiecare dată. Pentru că la capăt de drum, după cinci ani ca Președinte al României, Iohannis și-a construit campania împotriva unui partid și împotriva românilor simpatizanți ai acestui partid. Iar Dăncilă a trebuit să traverseze campania de public shaming a electoratului său plus ruinele conducerii lui Liviu Dragnea.

Și-atunci, ce ne spunem când nu ne vorbim, noi, Iohannis și Dăncilă?

Că mizele sunt dincolo de prezidențiale, acolo unde puterea politică se joacă în teritoriu, unde se construiesc majoritățile, cărămidă cu cărămidă, prin alegeri locale și parlamentare.

Că PSD e în opoziție, că stânga a arătat mereu că știe cum să echilibreze spectrul politic din acest rol, dar că nu poate fi zdrobită.

Că PSD rămâne câștigătorul unui loc în turul II prin istoria pe care stânga a știut să o scrie din ziua în care a început tradiția democratică, în vreme ce dreapta a purtat mereu alt nume: PNL, PNDL etc.

Că PNL trebuie să își educe conștiința democratică și să înțeleagă că prezidențialele sunt alegeri care nu se pot întemeia pe întoarcerea românilor împotriva românilor.

Că avem un candidat liberal care are dificultăți în a fi președintele tuturor românilor, de vreme ce refuză dialogul unuia dintre ei și duce o campanie construită prin distrugerea unui partid, nu prin construcția unui proiect de țară.

Că așa cum Dragnea a slăbit enitatea ideologică, de stânga, a PSD, e posibil ca într-o zi, cineva să slăbească entitatea ideologică, de dreapta, a PNL. Dovada? Klaus Iohannis nu a înțeles istoria și limbajul partidului său, al liberalismului.

Brătianu, 1853: „Un partid poate lupta contra altora ca să dărâme o stare de lucruri, dar ca să zidească trebuie ca naţiunea întreagă, toate partidele să dea concursul lor; altminteri, ceea ce unii vor edifica, alţii vor surpa.”

Iohannis, 2019: „Eu nu sunt cu PSD într-o competiţie electorală, eu sunt cu PSD în război. Lupta noastră este de înlăturare a PSD.”