O carte după care oamenii ar trebui să-și vorbească

Săptămâna aceasta iese de sub tipar, cu sprijinul Editurii Cartea Românească Educațional, ultimul meu volum, un roman epistolar: „Scrisorile singurătății”.

Apariția cărții este, fără îndoială, o bucurie. Una pe care nici eu nu o vedeam venind, de la finalul verii, de când am început să scriu pe nerăsuflate, până săptămânile trecute, când domnul profesor Burlui a decis că e un manuscris care nu merită singurătatea sertarului, dacă tot e să vorbim despre însingurări și solitudine.

Poveștile din spatele paginilor reflectă însă un an zgomotos și încercat. Poate cel mai greu din ultimul timp. A rezultat totuși o carte cu umor.

M-am gândit mult cum să îmi iau adio de la ce mi-a adus cea mai mare alinare în ultimii ani: scrisul.

Scrisul liber: cel care naște eseul, literatura, ficțiunea. Cumva, ideea ținea de un experiment narativ, chit că în timp a devenit un gând serios, când m-am mâhnit că multe dintre cărțile pe care le-am scris nu au schimbat cu mult nefericirile destinatarilor reali. Pe fondul acestor situații, scrisul a devenit însă o adicție și trebuie să renunț la ea. Poate să pun altceva în loc. Să îmi încep propria vacanță de la viață, acolo unde m-am priceput să o scriu pe a altora. Sau poate greșesc și ar trebui să continui să fac unul dintre puținele lucruri la care m-am priceput de când mă știu: să scriu cronica vieții celor pe care îi cunosc și a celor care nu s-au născut încă, dar lumea lor începe, ca personaje, prin scris.

Cartea despărțirii de scris reunește zece scrisori ale singurătății. De facto, sunt mai multe, însă numai zece au un substrat real. Doar acestea împrumută cuvintele și viața autorilor lor. În genere, sunt epistolele pe care le scriu eu, din viitor, mie, celei de acum; eu, cea de acum, celor pe care aș fi putut să îi iubesc; ei, cei care n-au vorbit niciodată cu mine, mie, celei care a scris prea mult; alții, pe care nu i-am cunoscut încă, dar scriind despre ei e ca și cum am fi trăit împreună; noi, toți cei care n-am avut de a face unii cu alții, însă ne-a unit imaginația, pasiunea și mitul din capul prietenilor noștri comuni. În același timp, fiecare epistolă imaginează singurătatea autorilor lor.

E un exercițiu de luciditate, nu de fantezie, credeți-mă pe cuvânt. O carte care îmi câștigă libertate și consolare. Sunt mândră de ea.

Scrisorile compun o republică a păcătoșilor, a celor care greșesc prin singurătate și prin scris. E cartea scrisă prin tot ceea ce autorii nu au apucat să își vorbească.

Nimeni nu cere iertare nimănui, nimeni nu se justifică. Majoritatea opiniilor vulgare cu privire la singurătate și scris sunt demistificate. E o carte serioasă, în același timp, pentru că orice divorț, de scris sau de singurătate, poartă o gravitate naturală și insurmontabilă. Mulți dintre coautori, așadar dintre expeditorii epistolelor, cred că a renunța la scris înseamnă a renunța la singurătate. Acesta este singurul scenariu posibil din aceste pagini. Ceilalți cred că scrisul naște singurătăți și că singurătatea naște scriituri. Deopotrivă scrisul și singurătatea sunt trivializate, banalizate, naturalizate. Nu e cartea marilor scriitori, nici pe departe. Dar e cartea marilor singurătăți. E o carte după care oamenii ar trebui să își vorbească.

Începem însă cu un dialog deloc facil, dar între prieteni.

Despre relația dintre scris și singurătate, o dezbatere prilejuită de lansarea volumului vineri, 22 noiembrie, la ora 14.00, la Târgul de Carte Gaudeamus. Revin curând cu detaliile lansării la care sper să ne vedem în număr cât mai mare (să nu fim singuri).