Ce surprize ne face desecretizarea convorbirii Trump-Zelensky?

Spre deosebire de Președintele Richard Nixon, care inițial a refuzat să dea publicității înregistrările convorbirilor din Biroul Oval, pentru a le preda ulterior trunchiate, Președintele Donald Trump s-a conformat imediat și a trimis Congresului transcriptul discuției sale telefonice cu Președintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky. Ceea ce congresmenii democrați credeau că este „arma fumegândă” care probează o crimă prezidențială, devine o rachetă cu focos nuclear susceptibilă a arunca în aer credibilitatea bunelor intenții ale Occidentului euro-atlantic în politica sa est-europeană și globală.

RISCURILE CACEALMALEI ÎN POLITICA MARILOR PUTERI

Foarte probabil Congresul nu se aștepta la o asemenea reacție din partea Casei Albe. Aceasta cu atât mai mult cu cât se știa că Secretarul de Stat Mike Pompeo se opune desecretizării convorbirilor informale între șeful administrației americane și alți actori politici ai lumii. Prin definiție relațiile externe la acest nivel nu sunt transparente.

Chiar dacă Președintele Wilson s-a ridicat împotriva diplomației secrete, aceasta a continuat să fie regula până în ziua de azi și, oricât de deplorabil ar fi faptul, viața a demonstrat că în relațiile internaționale, fără o asemenea opacitate, adepții păcii ar fi pierdut cu mult mai mult decât cei ai războiului. După cum, tot adevărat este că, în umbra secretului, ipocrizia marilor puteri a putut ascunde cele mai mari ticăloșii. Fără contribuția acestui secret nu s-ar fi ajuns la pace în Vietnam sau între Israel și Egipt, dar nu am fi avut nici război în Irak, în Afganistan sau în Siria.

Din aceste considerente contradictorii a izvorât, probabil, credința Congresului că Președintele va refuza prezentarea transcriptului cu pricina, cel puțin până când credibilitatea sa se va fi prăbușit, rămânând ca dovada principală să se reducă la denunțul făcut de unul dintre funcționarii Casei Albe, lovit de principii morale pe când trăgea cu urechea la dialogul inter-prezidențial.

Pentru cei care nu cunosc faptul, asemenea denunțuri, care îl dispensează pe denunțător de obligația de a nu divulga informații cu caracter confidențial la care a avut acces în exercițiul misiunii sale de serviciu, dacă el crede că este vorba despre încălcări ale Constituției SUA, au fost legalizate în timpul administrației Obama, aparent ca o reacție la secretomania criminală a administrației Bush Jr., dar, în realitate, ca pas către crearea „statului subteran” și subminarea statului legitim american. Modelul a fost exportat și în alte țări, printre care și România. Căci „statul subteran” (la noi numit de unii, „stat paralel”) trebuia să devină global.

În comportamentul Partidului Democrat (de opoziție) din SUA recunoaștem lesne modul de gândire și operare al PNL român. O altă probă care confirmă că globalizarea este reală. 

În stilu-i caracteristic, Președintele Trump a răspuns mărind miza. La puțin timp după ce Congresul a declanșat procedura de demitere împotriva sa, Casa Albă a prezentat presupusul „corp delict”: transcriptul convorbirii telefonice dintre șeful administrației americane și omologul său ucrainean, Volodymyr Zelensky.

Din document rezultă că Trump a cerut insistent investigarea până la capăt a faptelor presupus penale săvârșite de Joe Biden și fiul său în Ucraina, dar nu a pomenit nimic despre oprirea ajutorului militar, pentru a se putea trage concluzia că între aceste două demersuri ar fi vreo legătură și că politica americană în Ucraina ar fi fost sacrificată de dragul forțării unor proceduri care să compromită un concurent politic al Președintelui american. Să vedem ce vor face acum adversarii lui Trump și susținătorii lui Biden. Pe unde vor scoate ei cămașa?

În schimb, convorbirea celor doi Președinți scoate la lumină două realități îngrozitoare: jocul dublu făcut de binomul franco-german, cu complicitatea precedentei administrații americane, în relația cu Ucraina, pe de o parte, și capturarea statelor suverane de forțe subterane fără legitimitate, în scopul evident de a crea o rețea de putere oligarhică ocultă suprastatală la nivel global, în locul democrației transnaționale preconizate de proiectul globalist originar. 

TRANSPARENȚA NU FAVORIZEAZĂ JOCUL DUBLU

Deși în discursul oficial, Președintele Zelensky se arată mereu încântat de contribuția UE (prin care, desigur, trebuie să înțelegem cea a Germaniei și Franței) la rezolvarea crizei din estul țării, în conversația cu Președintele Trump, acesta arată că, în realitate, Berlinul și Parisul se aliniază exigențelor Moscovei, punând Ucraina în poziția perdantului permanent. Iată de ce, șeful statului ucrainean își exprimă speranța că Washingtonul, în timpul administrației Obama complezent cu tranzacționismul franco-german, va veni cu o abordare nouă, mai clară, mai echitabilă, mai onestă, mai pragmatică și, evident, mai pro-ucraineană. Cei doi președinți sunt de acord asupra acestei evaluări.

Cine poate ști cât de sincer a fost Volodymyr Zelensky? Cine poate paria că în discuțiile cu Macron și Merkel, nu spune exact pe dos, plângându-se de intransigența sau rigiditatea sau poate chiar deschiderile pro-putiniste ale Casei Albe?

Cert este faptul că după ce dialogul Trump-Zelensky a devenit public, credibilitatea ucraineanului la Berlin și Paris tinde spre zero. Tot cam așa cum s-a petrecut și cu cea a lui Klaus Iohannis după recenta întâlnire de la Casa Albă. Să fie oare aceasta o strategie de acum patentată a lui Donald Trump pentru castrarea partenerilor politici nesiguri sau antipatici? Oricum, cu certitudine, de acum alții vor fi mai atenți cu confesiunile făcute în Biroul Oval.

Citind argumentele lui Zelensky prezentate colegului Trump, cunoscătorii istoriei recente a Ucrainei, îi vor acorda credit pentru sinceritate. Ele stau în picioare, chiar dacă este cunoscut interesul unora dintre politicienii ucraineni de a americaniza / internaționaliza conflictul ucraineano-rus.

Pentru Președintele Macron Ucraina nu contează. De aceea este gata să o predea Rusiei, tot așa cum a făcut și Președintele Sarkozy în 2008 cu Osetia de Sud și Abhazia, cu condiția ca forma în care lucrul se va petrece să nu îi afecteze imaginea de democrat globalist principial.

În ceea ce privește Germania și, în particular, pe Angela Merkel, pentru aceasta Ucraina a fost mereu mult prea mare și prea incontrolabilă. În consecință, transferul, măcar și de facto, a unor teritorii ucrainene către Rusia (în realitate teritoriile secesioniste din est, purtând numele tradițional de Malorusia, sunt rusești), inclusiv Crimeea (cucerită de țari de la tătari cu secole în urmă), ar fi salutată la Berlin, dacă asta nu ar duce și la alipirea la Polonia a vestului Ucrainei, răpit polonezilor în 1939 de Stalin. Cum pentru moment asemenea inginerii geopolitice sunt greu de realizat fără costuri imense, Germania preferă perpetuarea crizei ucrainene, mascând în spatele declarațiilor belicoase la adresa Rusiei, transformarea dezmembrării faptice a Ucrainei, prin curgerea timpului, în stare de drept, simultan cu preluarea controlului politic și economic asupra vestului și centrului țării de către UE („integrare economică, asociere politică și uniformizare instituțională”), fără a-i oferi vreo perspectivă de integrare în structurile politice ale acesteia.

Cam asta vede Președintele Zelenski că se întâmplă și desigur vrea să evite. Din atare perspectivă plângerile sale par genuine.

Trăind cu ideea că fără Ucraina Rusia este o mare putere regională, dar împreună cu Ucraina este un imperiu global, SUA nu poate accepta strategia franco-germană. Pentru Washington (ca, de altfel, și pentru București) integritatea teritorială a Ucrainei este esențială în arhitectura de securitate est-europeană. Ceea ce nu înseamnă că, într-un anumit viitor, din nevoia resetării raporturilor cu Rusia, SUA nu ar putea accepta un partaj (cel mai probabil validând anexarea / recuperarea Crimeii), dar în condiții mai avantajoase pentru Kiev din punct de vedere teritorial și cu excluderea controlului Europei germane asupra țării. O Ucraină puțin mai mică și probabil federală, dar mai independentă, ar putea fi o soluție de compromis pe care doar America ar putea-o promova. Evident, în înțelegere cu Rusia.

Rămâne de văzut dacă dezvăluirea jocului dublu al părților implicate, va precipita o astfel de soluție sau, dimpotrivă, va amâna, pe fondul neîncrederii, găsirea oricărei soluții.

STATELE SUBTERANE CA SUBIECȚI AI IMPERIULUI SUBTERAN

O altă temă principală a discuției dintre cei doi președinți, cu mult mai semnificativă decât referirile la turpitudinile familiei Biden, privește problema comunicării dintre SUA și Ucraina. Cu acest prilej aflăm că ambii șefi de state, aparent atotputernici, fiecare în ograda sa, nu au nici cea mai mică încredere în ambasadorii lor și, în general, în aparatul diplomatic național.

Această nemulțumire reproduce și caracterizează perfect situația comunicării diplomatice româno-americane. În cazul din urmă, a fost nevoie ca linia de comunicare între Washington și București să fie deviată, inițial pe la Ierusalim, iar apoi pe la Bruxelles, unde ambasadorul SUA la UE, Gordon Sondland, i-a luat în fapt locul ambasadorului SUA în România, Hans Klemm; acesta rămas în post peste limitele de validitate ale mandatului, ca urmare a blocajului reușit de Senatul american, dominat totuși de republicani, referitor la avizarea înlocuitorului său.

În convorbirea cu Președintele Zelensky, Donald Trump vituperează la adresa propriei sale ambasadoare de la Kiev, trimisă acolo prin grațiile cuplului globalist de tristă amintire Hillay Clinton – Victoria Neuland, și promite că va face tot posibilul pentru înlocuirea ei cât mai grabnică. Tot posibilul? Cât mai grabnică? Dacă este așa, de ce nu o recheamă pe loc?

Găsim răspunsul la întrebare privind la amânarea absurdă a numirii ambasadorului american Adrian Zuckermann, de către o minoritate senatorială duplicitară susținută de o presă mincinoasă și de o rețea de OMG-uri politice subversive, precum și amintindu-ne de menținerea la post a ambasadorului român în SUA, George Maior, în ciuda propunerii de rechemare formulată de Senatul României și a actului formal de rechemare mimat de nu se știe cine – ministrul de externe Meleșcanu sau premierul Dăncilă. Ambii ambasadori, Maior și Klemm, nu mai reprezintă de mult statul oficial român și respectiv american, ci forțe oculte care le-au confiscat instrumentele de exercitare a puterii, iar statele în cauză par neputincioase în a corecta situația.

Din discuția a doi reprezentanți aleși ai două națiuni teoretic independente și suverane, se vede că ei nu pot comunica prin canalele consacrate ale politicii de stat, în timp ce puteri oculte care au organizat în subteran adevărate structuri politice de tip statal, comunică foarte bine și fac politica lumii fără a mai căuta vreo legitimare democratică. Se ajunge astfel la concluzia că statele subterane ale fiecărei națiuni (inclusiv SUA) au ajuns parte a unei rețele globale de tip imperial, care instituie zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă o ordine nu doar supranațională, ci și postnațională – adică antinațională.

Aceasta nu are nici o legătură cu democrația transnațională pe care părinții fondatori ai ONU, ai UE și ai altor asemenea structuri, sau romanticii Statelor Unite ale Europei, ca și primii negociatori ai integrării României în UE și NATO, au dorit-o. Aici nu este vorba despre reconcilierea geografiei cu istoria, ci despre confiscarea istoriei de către o putere invizibilă, egoistă, arbitrară și iresponsabilă.

Nu știu cât de fericit este Congresul SUA că asemenea adevăruri au fost scoase la lumină. Prin acțiunea sa populistă și electoralistă, acesta a făcut, fără să vrea, și un lucru bun (în afara compromiterii definitive a candidaturii lui Joe Biden): a revelat o realitate crudă despre care vorbeam mulți, dar pe care nu o puteam dovedi. „Arma fumegândă” a fost găsită. Nu însă cea care duce la condamnarea lui Donald Trump, ci aceea care îi deconspiră pe creatorii imperiului subteran global, cu colonii naționale subterane.  

PS – Pentru noi, românii, mai este și un alt aspect al convorbirii care prezintă interes. În transcript se poate citi cum Președintele Zelensky își asigură interlocutorul că viitorul Procuror General al Ucrainei va fi 100% omul său. Președintele Trump nu se revoltă la auzul acestei vești care atestă politizarea justiției ucrainene și continuarea practicilor justiției selective. Prin urmare, când procurorii sunt oamenii președinților statul de drept este sănătos. Și noi care credeam că magistrații trebuie să fie autonomi și liberi de influențe politice!