Charlemagne Macron şi summitul UE-Balcani

La capătul unui an de mandat ca preşedinte al Franţei, consacrarea pentru Emmanuel Macron nu a venit din partea francezilor, nu a Franţei – de mai mult de o lună doar o ţară în grevă – ci din partea Uniunii Europene. La 10 mai, Macron a primit la Aix-la- Chapelle, în Germania, premiul Charlemagne. La Sofia el încearcă să aducă pacea.

Pentru cei care nu ştiu, Charlemagne este considerat, de occidentali, părintele Europei. Nu pentru că ar fi contribuit la crearea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, nici vorbă, cu peste o jumătate de veac în urmă, ci pentru că a creat involuntar Franţa şi Germania, cu peste 1000 de ani în urmă (814).

Se spune că la împărţirea imperiului carolingian, celor trei fii ai săi, ar fi avut grijă să-şi unească multe mici teritorii disparate…Ce este sigur însă este că şi creatorii UE, părinţii fondatori Jean Monnet şi Robert Schumann, au fost cândva laureaţii acestui premiu. O dinastie interesantă deci (Monnet, Schumann, Simone Veil, François Mitterand, Jean-Claude Trichet, Konrad Adenauer, Roman Herzog, Helmuth Kohl, Angela Merkel dar şi Martin Schultz…) înaintea unui preşedinte Emmanuel Macron cu mult mai fericit să fie astfel încoronat de Europa (şi de Angela Merkel), decât de Franţa sa.

Astăzi, Macron se află şi el la Sofia, unde se desfăşoară, în cadrul preşedinţiei bulgare a Consiliului Uniunii Europene, summitul UE-Balcanii de Vest. « Charlemagne » al timpurilor moderne este presupus să dea tonul, pozitiv dacă se poate, vocilor unor ţări care au în comun fie vecinătatea cu Balcanii, fie interese : Franţa, Germania, Italia, dar şi România, Ungaria, Bulgaria. Subiectul Kosovo rămâne de actualitate, dar mai există cererile de aderare la UE ale Serbiei, Muntenegru, Macedoniei, Albaniei…

Citeste şi Emmanuel Macron, lovitura politică a secolului

Un subiect complicat de rezolvat când, pe de o parte, opinia publică europeană se opune unei alte configurări a UE, dar pe de alta statele membre doresc ca printr-un nou val de aderare să genereze şi mai multă pace în zonă, să evite o nouă escaladare a conflictelor din Orient şi chiar din estul Europei.

Acasă, în Franţa, însă, situaţia este alta. Europeanul Macron se confruntă cu mari probleme, generate nici mai mult nici mai puţin decât de dorinţa sa de a respecta promisiunile de campanie electorală.

Reforma unor mari servicii publice, deschiderea lor spre concurenţă, lichidarea datoriilor, dar şi sfârşitul unor monopoluri şi privilegii pe care majoritatea francezilor le consideră inacceptabile (de exemplu, în timp ce salariul minim pe economie este de aproximativ 1500 de euro brut, salariul unui „ceferist” începător, cum i s-ar spune în România, este de 3000 de euro brut), cum ar fi cele de care beneficiază SNCFR (căile ferate franceze). Air France, în ceea ce o priveşte, a renunţat din 9 mai la grevă, un simbol nu pentru ziua Europei, ci pentru faptul că partenerul olandez KLM nu priveşte deloc cu ochi buni pierderea a deja câteva miliarde de euro, nici demisia directorului…

Emmmanuel Macron, încredinţat că reformele propuse de el şi îmbrăţişate de guvern vor fi votate în cele două Camere, că din acest război al nervilor cu greviştii tot el va ieşi câştigător (doar 30 % din francezi mai sunt de acord cu greva…), are de jucat o singură carte. Cea a răbdării. În Franţa.

Pe „câmpul de luptă” european însă timpul aşteptării a trecut, iar cursa pentru Parlamentul European, pentru imprimarea unei viziuni şi a unei viteze de croazieră unei Uniuni Europene care este deja în plină schimbare, este deja pe ultima sută de metri.

În mai puţin de un an de zile va avea loc scrutinul european, familia politică ieşită învingătoare va da preşedintele Comisiei Europene. Iar preşedintele francez este deja „en marche” (în mers…) spre instaurarea unei noi formaţiuni politice câştigătoare în Parlamentul de la Bruxelles/Strasbourg: a sa.

Această ambiţie trece prin declanşarea unor dialoguri nenumărate cu cetăţenii francezi (pe modelul celor specifice comisarilor europeni, instituţiilor europene), dezbateri deja în desfăşurare, discret dar sigur, nu doar în Franţa ci în toată Europa! Chiar şi la Bucureşti.

Această ambiţie avea nevoie şi de un mic salt înainte, un premiu: iată-l! Premiul Charlemagne.