Cine face reforma educaţiei?

Guvernul nu mai dă de mult seamă Parlamentului despre activitatea, uneori ocultă, pe care o desfăşoară la Palatul Victoria. De ce ar face altfel ministrul Educaţiei, atâta timp cât începe şi el să se încadreze perfect în fauna politică dâmboviţeană: acolo unde educaţia lipseşte.

Adrian Năstase spune, poate un pic cam dur, că „şcoala românească îşi trăieşte propria tragedie”. Dincolo de accentele  un pic cam dramatice, dar relativ adevărate ale concluziei sale, direcţia concluziei sale nu are cum să nu ne fie reală fiecăruia dintre noi: şcoala românească şchioapătă dureros pe drumul către mediocritate.

Nu există minister sau ministru post-decembrist care să nu fi dorit să-şi pună amprenta pe domeniul pe care l-a avut în grijă. În timp ce la ministerele de sorginte economică s-a jonglat mai mereu cu „creşteri economice”, la cele sociale s-a bătut monedă pe „creşterea calităţii vieţii”, la Ministerul Educației s-a tot aplicat o sarabandă a „reformelor” care, cu toată duritatea cuvântului, a năruit, pur şi simplu, bruma de logică ce mai exista în sistemul educaţional.

Ce ne propunem, care e scopul final?

Tot ceea ce se întâmplă între zidurile şcolilor a fost denumit drept „educaţie naţională”. Şi totuşi sintagma nu poate acoperi tot procesul educaţional la care ar trebui să fie supuşi adolescenţii  pentru a fi „educaţi”. Căci marea problemă a sistemului de educaţie nu este lipsa strategiilor (uneori prea multe) ci definirea clară a unui obiectiv final: ce vrem să facem cu aceşti tineri. Aparenta stabilitate a sistemului de educaţie dinainte de 1989 era dată tocmai de prezenţa clară şi fără dubii a acestui obiectiv final, al acelui ţel către care tindea procesul de învăţământ: „formarea omului nou, educat pentru muncă şi  viaţă”. Bun sau rău, acesta era obiectivul, iar toate strategiile guvernamentale din acele timpuri convergeau coerent către acest obiectiv.

Ce obiectiv are în prezent educaţia naţională? Nimeni nu pare să ştie şi nimeni nu pare să-şi pună reale probleme în acest sens.

Dorim să-i educăm pe tineri, să le asigurăm acel minim de cunoştinţe pentru a deveni o resursă pe  piaţa muncii, pentru a fi utili societăţii? O speranţă deşartă, căci şi tinerii vizualizează sărăcia pieţei muncii şi premisele deloc îmbucurătoare pentru viitorul lor profesional în România. Dacă nu ar fi aşa, nu am mai avea două milioane de cetățeni români deja emigraţi  în Italia şi Spania, suplimentând acolo „găurile” din necesarul de forţă de muncă. Dorim să-i pregătim pentru a-şi putea asigura ei înşişi un anumit nivel de bunăstare? Un lucru inutil atâta timp cât modelele de pe scena publică nu „mustesc” de educaţie,  iar succesul lor financiar nu s-a datorat vreunei educaţii alese, ci tocmai unui anumit tip de şmecherie care este încă la rang de cinste în România.

Preluând  în mod poate trivial înţelepciunea populară, putem spune fără a greşi că „peştele de la  cap se împute”. Iar atunci când vine vorba despre educaţie, acest „cap”  îl reprezintă modelele pe care le au la dispoziţie adolescenţii în efortul lor de a deveni ceva. Care ne sunt modelele? Fără a face o regulă din asta, totuşi, de pildă, poate constitui un ministru ca Traian Igaş un exemplu pentru absolvenţii de liceu? În niciun caz, că tocmai prezenţa sa publică demonstrează că poţi ajunge ministru şi cu bacalaureatul luat la 26 de ani şi cu absolvirea, pe bani, a unor facultăţi obscure. Poate constitui un milionar ca Gigi Becali un exemplu? Poate că da, deoarece succesul lui nu s-a datorat vreunor doctorate sau vreunor prezenţe la olimpiade. Poate constitui Roberta Anastase un exemplu? Cu certitudine da, cel puţin pentru mare parte din adolescentele din România în căutarea unei bunăstări şi a unui succes facil bazate pe ascensiunea politică bruscă.

Poate fi Daniel Funeriu însuşi  un exemplu pentru tinerii cu veleităţi politice? În niciun caz , deoarece lipsa lui de respect la adresa Comisiei de Educaţie din Parlament poate constitui un şablon al lipsei de respect faţă de orice instituţie a statului. Iar asta face parte într-adevăr din cantitatea de educaţie a fiecărui cetăţean.

Ministrul Educaţiei declara că „şcoala trebuie să ofere, pe lângă conţinuturi, care sunt materializate în curriculum, şi un set de valori. De exemplu, perseverenţa, onestitatea, consecvenţa”. O declaraţie care, dacă nu ar fi naivă, am putea-o acuza de populism sau crasă necunoaştere a societăţii. Căci adolescenţii prea puţin îşi extrag modelele, acele seturi de valori din viaţa şcolii, ci mai ales din viaţa publică.  Or, până  când modelele negative nu vor dispărea din viaţa politică, niciun elev nu va crede cu adevărat că „ai carte ai parte” are vreun dram de adevăr în România.

Ce înseamnă performanţă?

Însăşi toată discuţia despre „educaţia naţională” este lovită din start de un puternic iz de ipocrizie. Se amestecă cu bună ştiinţă categorii de învăţământ care nu au legătură intrinsecă una cu alta. Se pun pe acelaşi taler şi învăţământul pre-universitar şi cel universitar, deşi stilurile de predare, scopurile finale, dar mai ales finanţările sunt extrem de diferite. În acelaşi timp se vorbeşte, în mod ipocrit, în aceleaşi fraze şi despre învăţământul superior de stat şi despre cel privat, deşi cele două nu au mari tangenţe unul cu celălalt.

Se amestecă mai mereu realitatea constituită din pervertirea moralei societăţii româneşti cu ţintele false care sunt alcătuite din activitatea unor profesori subfinanţaţi, prost plătiţi, desconsideraţi şi de  către elevi, şi de către părinţi sau politicieni.

De exemplu, cine citeşte criteriile de performanţă impuse unui profesor din învăţământul pre-universitar are impresia că sunt criteriile impuse unor universităţi axate pe cercetare (atât de dragi domnului ministru). A clasifica un profesor după numărul de articole publicate sau de cărţi scrise poate constitui un criteriu în alte sisteme educaţionale, dar pentru tipul de învăţământ din România el este irelevant. Nu ar trebui să fie mai importantă munca de la catedră decât articolele publicate?

Ministrul Funeriu vorbeşte totuşi despre performanţă şcolară. Şi totuşi nu spune care ar fi scopul acestei performanţe. Performanţa va fi răsplătită, spune el. Dar nu spune cum va fi răsplătită munca normală de la catedră, cea în care performanţa înseamnă a avea absolvenţi de liceu care ştiu să citească sau care să frecventeze în mod civilizat cursurile liceale. O altă „inovaţie” este şi „finanţarea per-capita”, cu alte cuvinte finanţarea în funcţie de numărul de elevi. Dar nu constituie asta din start un criteriu discriminatoriu? Ce va face ministerul cu şcolile din zonele sărace, acolo unde rata absenteismului este peste media pe ţară (care se cifrează undeva între 16 şi 18%). Le va condamna din start la desfiinţare, pentru că elevii nu mai vin la şcoală? Credem că şcoala trebuie să existe, indiferent dacă pe moment elevii au sau nu dorinţa să vină la şcoală, indiferent dacă părinţii au sau nu resurse să-i trimită.

Incoerenţa educaţiei

Nu ştim pe cine educăm, pentru ce-i educăm, cum îi educăm, dar mai ales cine-i educă şi cât de bine. Școala românească se prezintă azi într-o stare de incoerenţă vecină cu lipsa de logică. Profesorii sunt puşi la stâlpul infamiei, nu numai de declaraţiile unor politicieni care abia  ştiu să silabisească cuvântul „educaţie”, ci şi de salariile mai mici poate decât ale şoferilor parlamentarilor.

Învăţământul pre-universitar nu mai are repere, este profund bulversat de sutele de decizii ministeriale şi legi fluide care distrug orice continuitate a educaţiei, cu un corp profesoral blazat.

Învăţământul universitar de stat stă într-o mare angoasă datorită lipsei de finanţare, datorită subţirimii corpului profesoral înclinat mai mult spre activitatea cu „proiecte europene” decât spre educaţia unor studenţi care nu mai au timp decât pentru al doilea sau al treilea job ca să-și poată plăti studiile.

Iar învăţământul superior privat pare-se că trece printr-o perioadă de maximă înflorire, cel puţin dacă analizăm profiturile exorbitante ale ultimului an universitar: de la 8 milioane de euro net până la peste un milion de euro, nu a existat universitate privată care să nu „bage în buzunarele” patronilor sume ameţitoare în urma unui proces de educaţie care este orientat mai mult către tipărirea diplomelor decât către educarea studenţilor.

Fără a fi maliţioşi, credem că totuşi performanţa în Educaţia Naţională ar fi dacă s-ar reuşi păstrarea sistemului de  educaţie (oricare ar fi el) mai mult de mandatul unui ministru, dar mai ales educarea clasei politice pentru asigurarea acelui set de valori pe care tinerii îl iau drept model.