COMENTARIU. Ovidiu Mihalache: Despre democraţia ne-participativă

Tot Europa confundă USL cu un partid de centru-stânga, deşi el este clar alcătuit din două entităţi separate: un PSD de centru-stânga şi un PNL de dreapta. Iar confuziile, naive sau nu, ale Europei nu se opresc aici.

Europa confundă stabilitatea politică cu autocraţia pe cale să fie instituită de Traian Băsescu. Europa confundă instrumentele parlamentarismului cu manipularea majorităţii inventată de PDL. Europa confundă libertatea de exprimare cu şantajul minorităţii asupra majorităţii. Ce este mai grav este că Europa asistă credulă la dărâmarea, de către Traian Băsesccu şi PDL, a esenţei democraţiei, aşa cum a fost ea înţeleasă în sângerosul an 1989: democraţia participativă.

Ţinând totuşi cont că după 1990 rata de participare a românilor la orice tip de vot rareori a sărit de 70%, este evident că PDL îşi face bine calculele pentru invalidarea referendumului. Dacă măcar 20% din electorat nu va participa la vot, suplimentând astfel cei 30% care oricum nu participă, înseamnă că oricând, oriunde, orice demers al Opoziţiei este sortit din start eşecului. Aici merită totuşi de făcut o introspecţie în aşezarea reală a forţelor politice din România.

Cine este la Putere şi cine este în Opoziţie ?

Pe undeva Dan Voiculescu are dreptate: USL nu deţine toată Puterea, în sensul în care nu se poate bucura de beneficiile guvernării şi, deci, nu-şi poate impune programul de guvernare. Are guvernul, are majoritatea parlamentară, are două treimi din administraţia locală şi totuşi nu reuşeşte să-şi impună punctul de vedere. Şi totul din cauza existenţei lui Traian Băsescu, dar mai ales din cauza implicării în cotidian a sistemului paralel de guvernare creat de acesta.

Un sistem paralel în care Justiţia nu mai este controlată de Parlament ci, prin nenumărate agenţii (DNA, Parchetele, ANI etc.), se află sub influenţa preşedintelui. Un sistem paralel în care prin sumedenia de servicii secrete controlate de Cotroceni, viaţa politică şi economică este viciată. Un sistem paralel care prin multitudinea de „consilieri prezidenţiali” permite preşedintelui să beneficeze practic de un „guvern din umbră” cu care poate torpila orice demers guvernamental. Un sistem paralel care-i permite preşedintelui să-şi foloseasccă toată forţa pentru influenţarea agenţilor decidenţi de la Bruxelles în folosul propriului său partid.

De aceea este foarte greu de spus dacă USL se află realmente la Putere sau încă se mai află în Opoziţie. La fel de adevărat cum este foarte greu de spus dacă PDL se află în Opoziţie sau încă la Putere, ţinând cont şi de faptul că democrat-liberalii au ştiut, şmechereşte, să-şi blindeze poziţiile eşaloanelor doi şi trei din administraţia publică centrală şi locală prin nenumărate acte legislative care le permit acestora să se menţină pe posturi ani la rândul de acum încolo.

Minoritatea care ţine captivă majoritatea

Democrat-liberalii se tem de votul popular. De aceea încearcă, folosind rata absenteismului şi frica propriilor susţinători, să blocheze referendumul. Procedând astfel, PDL şi Traian Băsescu deschid practic un nou capitol în lupta împotriva democraţiei. Un capitol care este extrem de periculos, dar care fusese întrezărit încă din 2010, atunci când democrat-liberalii au patentat boicotul parlamentar obligatoriu ca armă supremă de luptă împotriva opozanţilor politici. Să ne amintim doar de duzina de asumări de răspundere urmate de moţiuni de cenzură, moţiuni care nu au putut fi votate, deoarece democrat-liberalii şi-au ţinut mereu oamenii în bănci sub ameninţarea represaliilor politice. Cumva este similar cu ceea ce se întâmplă în aceste zile.

Este un drum periculos, căci astfel orice minoritate politică din România va putea să controleze voinţa majorităţii. Deja Traian Băsescu adună procentele propriilor săi electori cu procentele celor care de obicei lipsesc pentru a defila cu o sumă de 50% care, spune el, nu sunt de acord cu USL. Sub ochii Europei cuprinse de lehamite şi de interese economice în România, se inventează astfel o nouă practică a democraţiei, o practică în care majorităţile nu trebuie să convingă electoratul de dreptatea lor, ci sunt forţate să îl convingă că minoritatea greşeşte.

Adevărata moştenire politică a lui Traian Băsescu aici se rezumă de fapt, în dispreţul majorităţii. El este cel care a inventat şi a perfecţionat arma subminării majorităţilor parlamentare, a pulverizării lor şi a construirii altora după bunul lui plac. Tot el este cel care încearcă un nou model de democraţie opusă celei europene: dacă Bruxelles-ul militează pentru democraţia participativă, Băsescu este pe cale să impună democraţia ne-participativă. O democraţie ciudată în care nu mai contează ce vrea majoritatea, ci contează mai mult şantajul minorităţii. De astăzi înainte, orice minoritate politică nemulţumită de deciziile majorităţii poate îndemna la „boicotul sfânt” şi, bazându-se pe procentele mari de absenteism, să blocheze astfel orice decizie populară.

Alături de multe alte invenţii politice ale lui Traian Băsescu şi practica şantajului minoritar va deschide alte şi alte farse în curgerea democratică a României. Se dovedeşte astfel că celebra declaraţie „voi fi un preşedinte jucător” a avut mult mai multe conotaţii decât am fi crezut.