Conflictul dintre generali și politicieni pe achiziția de armament

Militarii nu fac politică, nu pentru că nu se pricep, ci pentru că menirea lor este să consilieze decidentul politic pentru a înțelege ce este securitatea și apărarea națională.

PARTIDELE ȘI ARMATA

Generalii care  conduc astăzi destinele armatei române s-au educat în Statele Unite ale Americii.

Șeful Statului Major General, generalul  Nicolae Ciucă și Șeful Statului Major al Forțelor Terestre, gral.brig. Ovidiu Uifălean, la Colegiul de Război al Forțelor Terestre SUA, iar Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene,  generalul maior Laurian Anastasov, la Colegiul de Război al Forțelor Aeriene SUA. Toți au învățat cum se planifică apărarea unei țări, atât în context aliat cât și individual, dar mai ales  că apărarea începe acasă (bazându-se pe aliați, în măsura în care aceștia au interese manifeste pentru țara aliată) și că este nevoie de predictibilitate în planificarea apărării (în special în cadrul aliat).

Nu doar generalii, ci și politicienii au învățat (dacă nu au făcut-o se poate vedea rezultatul) că strategiile de securitate presupun asocieri și alianțe, angajamente și acțiuni, riscuri asumate, dar cel mai important, ele  presupun angajamente financiare, pentru că securitatea înseamnă, în mare măsură, asigurarea susținerii financiare.

Decidentul politic nu este un analist și pentru simplul motiv că el trebuie să vizualizeze modul în care efectele pe termen lung ale deciziilor sale vor afecta sistemul și mai mult ce va trebui întreprins pentru a controla aceste efecte.

Dacă privim retrospectiv constatăm că nici una din cerințele asimilate și recent asumate de generali români nu se reflectă în politica României și de aici putem concluziona că decidentul nostru politic este puțin educat în probleme de securitate și apărare.

Perioada de pre-aderare la NATO (1990-2004), perioada în care au alternat la guvernare social-democrații și cei din arcul Conveției Democrate investițiile în apărare s-au centrat pe contracte cu firme din Israel.

Investițiile în industria de apărare ale companiei  Elbit din Israel (companie care a încasat sute de milioane de dolari din contractele cu MApN), se leagă cu preponderență de forțele aeriene (modernizarea MIG-21 Lancer,  elicopterului IAR-330 Puma Socat alături de achiziția a 1000 de rachete antitanc Spike-ER pentru elicopterele, în perioada 1999-2005) și câteva inițiative în aria forțelor terestre (750 de rachete antitanc Spike-MR/LR pentru varianta modernizată a blindatelor MLI-84, livrate în perioada 2005-2009) şi o colaborare de scurtă durată materializată mai apoi prin construcția sistemelor LAROM (artilerie terestră).

America își va fi făcut și ea loc în zona dotărilor armatei române (la început într-un mod timid), prin guvernarea democratică (președinte fiind Emil Constantinescu), asigurând un număr de cinci aeronave de transport strategic C 130 B (ultimul fiind livrat în anul 2007), dar urmărind să surclaseze Israelul în ceea ce privește dotarea de viitor a forțelor aeriene române.

În vremea guvernării PSD, grija pentru securitatea națională se manifesta în salarizarea personalului și în asigurarea resurselor pentru participarea militarilor în teatrele de operații din Afganistan și Irak (alături de partenerii strategici-americanii). Aproape de final de mandat, guvernul va decide (în anul 2003) să achiziționeze de la partenerul strategic (și viitorul susținător în procesul de aderare la UE), Marea Britanie, două fregate din clasa T-22.

În perioada 2004-2008, când guvernarea este una democrată (Alianța DA), preocupările pentru securitate sunt disputate între președintele Traian Băsescu (cu celebra axă București-Londra- Washington), interesat să păstreze trupele în teatrele de operații alături de americani și prim-ministrul Călin PopescuTăriceanu care dorea retragerea acestora (pe motive de economii), și care se manifesta dezinteresat atunci când se discuta de dotarea armatei cu tehnică modernă.

Președintele Băsescu nu rămâne indiferent la cerințele armatei, dar declară că perioada de criză economică nu permite asigurarea unui procent de 2% din PIB pentru înzestrare. La mijloc de mandat însă, în urma vizitei în SUA (2011) , anunță achiziția unei escadrile de F-16 (de producție americană, dar achiziția se va face din Portugalia).

În acest fel americanii au dovedit că forțele aeriene române vor avea un unic furnizor strategic (chiar dacă nu cu mult timp înainte România achiziționase 7 aeronave de transport mediu-curier de la compania Alenia din Italia).

MINIȘTRII

Anul 2014 a fost anul revigorării apărării, atât în NATO, cât și în România (determinată de anexarea Crimeei de către federația Rusă), pentru că s-a stabilit ca fiecare stat membru să asigure 2% din PIB pentru apărare.

Deși România era condusă de un guvern social-democrat (apoi tehnocrat), președintele Klaus Iohannis, ales în 2014, decide să militeze și să obțină un angajament al partidelor în asigurarea unui buget multianual pentru Ministerul Apărării, care progresiv să ajungă la 2% din PIB până în 2017.

Decidentul politic resposabil de apărarea națională (președintele României), a înțeles responsabilitatea pe care trebuie să o asume și a căutat ca împreună cu miniștrii Apărarii (indiferent de nume și culoare politică) să dezvolte un plan coerent, nu doar de asigurare, ci și de cheltuire a resurselor. Un plan care pare să fie mult prea bazat pe dorințele generalilor și prea puțin susținut de politicieni.

Ministrul Mircea Dușa, o persoană extrem de conformistă, atunci când este vorba de vrerea partidului, nu a întreprins prea multe demersuri pentru Apărare, mulțumindu-se cu moștenirea lăsată de Gabriel Oprea, adică finalizarea procesului de achiziții a F-16, urmărind cu obstinență blocarea oricărui proces de achiziții (nesfiindu-se să-i acuze pentru nerealizări pe generali) având un scop clar, de a întoarce banii necheltuiți spre clientela politică.

Ministrul Gabriel Leș a acumulat experiență în postura de secretar de stat la Departamentul Înzestrare, a înțeles atât cerințele generalilor, cât și responsabilitatea ce îi revine și a început un dialog cu americanii pentru rachetele balistice.

Modul în care s-a angajat, alături de larghețea de comunicare pe care a oferit-o subordonaților (mai ales în a comunica proiectele), l-a supărat pe președintele partidului care l-a scos destul de rapid din joc.

Ministrul Adrian Țuțuianu,mai experimentat, mai informat, dar și mimând mai multă obediență față de prim-ministru, a crezut în ideea de predictibilitate și poate a conștientizat cel mai bine rolul celui care trebuie să asculte de specialiști atunci când se analizează nevoile de capabilități de apărare și să negocieze cu persuasiune atunci când este vorba de asigurarea fondurilor.

Țuțuianu a fost prea puțin pregătit pentru jocuri politice, în sensul în care asemeni generalilor educați în America, a crezut că are un obiectiv pentru România, acela al asigurării apărării atât acasă, cât și în Alianță și pentru asta și-a îndreptat atenția spre America (uitând că președintele partidului făcuse promisiuni Israelului, iar prim-ministrul Franței).

Greșeala ministrului Țuțuianu, asemeni altor miniștrii, a fost aceea că nu a urmărit modul în care social-democrații împart banii (atunci când îi au), modul în care se prioritizează și reprioritizează domeniile și mai mult cu cine se menține și cu cine se diminuează dialogul.

Președintele PSD nu a fost și nu va fi pro-american niciodată (nu doar pentru că nu îi place pe americani), pentru că educația pe care o are l-a făcut să fie permanent predispus la compromisuri care în lumea anglo-saxonă nu sunt acceptate.

Mai mult decât atât, președintelui PSD nu îi place să fie forțat să se angajeze pe termen lung, iar ministrul Țuțuianu chiar asta îi cerea, să se angajeze pe termen lung în a cheltui banii aferenți Apărării (din care, în anul 2017, nu s-au cheltuit decât 8% la achiziții) în contracte cu americanii.

Prin desemnarea ca ministrul al Apărării în persoana lui Mihai Fifor, social-democrații consolidează ideea tergiversării angajamentelor ferme și mai mult deschid calea pentru noi negocieri în domeniul industriei de apărare.

Așa cum am mai afirmat, bugetul de stat nu își poate permite achiziții care nu sunt însoțite de offset (iar aici americanii nu sunt strălucitori) iar guvernanții au nevoie să atragă investiții de mare valoare.

Ministrul Fifor nu se pricepe la Apărare, dar știe (sau cel puțin credem că știe), care sunt zonele din economia națională care se pretează la investiții (de orice natură, numai să fie aducătoare de venit și locuri de muncă) și speră ca aceste cunoștințe să îi folosească în viitoarele dialoguri.

Schimbarea a patru miniștrii (Mihnea Motoc, Gabriel Leș, Adrian Țuțuianu și Mihai Fifor), într-un interval de trei ani (dintr-un mandat de cinci al Președintelui  țării și de patru al Șefului SMG) nu oferă o stare de confort pentru cei doi decidenți și responsabili de apărarea țării.

Relațiile de încredere pe care cei doi le-au dezvoltat cu americanii, pălesc în fața impredictibilității decidentului de la guvernare (nu am spus a prim-ministrului) și fac loc unei stări de angoasă inclusiv la nivelul aliaților.

Soluția este la îndemâna celor doi (care în opinia mea fac o bună echipă), însă trebuie să coopeteze în cadrul lucrativ și alte forțe (interne, dar mai ales externe), care prin negocieri, dar și constrângeri, să determine decizii.

Acum nu mai este atât de important de la cine vom face achiziții pentru apărare, ci să le facem, pentru că în caz contrar, iar vom ajunge (ca în anii trecuți), să retunăm la buget sume consistente din fondurile Apărării.