Constantin Borodin sau trecerea Prutului cu un violoncel 

Un talent al Orchestrei Naționale de Tineret povestește cititorilor  Q Magazine cum s-a îndrăgostit de muzică.

Citeşte şi: PRIMUL român pe Drumul Mătăsii

Nu am iubit muzica, dar nici nu am urât-o

Poartă numele unui compozitor și violoncelist rus, Alexandr Porfirievici Borodin, dar se pare că nu este conștient de asta sau, poate, nici nu-i pasă cu adevărat.

Constantin Borodin provine dintr-o familie de muzicieni și, pentru a nu fi întrerupt „firul muzical” al familiei, a fost dat la o școală de muzică din orașul său natal, Chișinău. A făcut muzică pentru că așa doreau părinții, nu pentru că și-ar fi dorit în mod special acest lucru. Constantin recunoaște că nici nu-și prea dădea seama de ce i se întâmpla atunci.

„Părinții mei fiind muzicieni sunt cei care m-au dat la școala de muzică. Pe atunci nu cred că eram complet conștient de ce mi se întâmplă, însă asta era dorința lor: ca eu și fratele meu să facem muzică. Nu aș putea spune că atunci făceam muzica din plăcere, ci mai mult pentru părinți. N-am iubit muzica în mod special, dar nici nu am urât-o”, a povestit Constantin Borodin.

A existat însă un declic, un moment în care Constantin a conștientizat ce înseamnă de fapt muzica pentru el.

„Când m-am mutat, în clasa a X-a, la un alt liceu de muzică din Chișinău, noua mea profesoară m-a făcut să descopăr cu adevărat ce este muzica. Tot atunci mi s-a dezvăluit și dorința de a face muzică, de a afla lucruri noi, de a studia cât mai mult. Practic, atunci a început cu adevărat să-mi placă muzica, mi s-a deschis cu adevărat apetitul pentru muzică”, mi-a mărturisit Constantin.

Nu m-am simțit străin în România

Citeşte şi: Un pianist fenomen, în România şi în lume 

Drumul său a fost mereu ascendent. Nimic nu l-a întors din drum. Ambiția, dorința de a face o carieră serioasă în muzică l-au făcut să treacă Prutul și să ajungă la Conservatorul din București.

„A fost din ce în ce mai bine. Mă refer aici și la admiterea mea la Conservatorul din București. Cred că a fost o treaptă destul de importantă în viața mea, pentru că în țara mea natală – din păcate – nu este într-atât de înalt nivelul de studiu. Pe de altă parte, Republica Moldova nu poate oferi aceleași oportunități și posibilități pe care le oferă România”, îmi spune cu o undă de tristețe în glas violoncelistul Borodin.

Deși venit de peste Prut, Constantin îmi spune că nu s-a simțit nicio clipă străin aici, în România, nu s-a simțit complexat.

„M-am adaptat foarte ușor. Deși eu eram de peste Prut și ceilalți din România, nu m-am simțit deloc stânjenit că sunt printre ei. Nu m-am simțit absolut deloc străin aici, la București. Iar la Conservator, totul e pe bază de studii, de muzică. Nu am avut absolut nicio dificultate în a relaționa cu ceilalți colegi, indiferent din care zonă a țării veneau. Sigur, a durat câteva zile până m-am acomodat cu orașul”, a spus Borodin.

Sunt prea mulți și au compus mult prea frumos

Citeşte şi: Una dintre cele mai valoroase descrieri ale Palatului Regal

Față de maestrul Marin Cazacu, care i-a fost profesor și care l-a chemat la Orchestra Națională de Tineret, are un imens respect. Aproape că nu-și găsește cuvintele potrivite pentru a mă face să înțeleg ce înseamnă pentru el profesorul Cazacu.

„Maestrul Marin Cazacu mi-a fost mai mult decât profesor. Bănuiesc că pentru toți violonceliștii este așa. Ne învață, în afară de violoncel,  să fim o familie. Creează o atmosferă foarte plăcută și, din start, maestrul mi-a oferit toată susținerea de care am avut nevoie. Este un om extraordinar, pe care-l respect și de la care am învățat foarte multe. Bunăoară, mi-aduc aminte de prima experiență cu Orchestra Română de Tineret. Țin minte foarte bine ce muzică se făcea, ce nivel exista. Pentru mine era o necunoscută limbajul acesta orchestral, deși cântasem în diferite orchestre printre care și Orchestra de Tineret a Moldovei. Prima repetiție la Orchestra Națională de Tineret a fost pentru mine un șoc. Wow, deci se poate și așa. Poate suna o orchestră și așa”, a dezvăluit Constantin cu emoție în glas, de parcă ar fi retrăit momentul primului contact cu Orchestra Națională de Tineret.

Despre maestrul Cristian Mandeal auzise multe. Era chiar sceptic când i se spunea că Mandeal este un mare dirijor. Nu înțelegea exact ce înseamnă să fii un maestru în arta dirijoratului.

„Auzisem multe lucruri despre maestrul Mandeal, dar nu-l cunoșteam. Dar trebuie să vă spun că m-a frapat. Mă gândeam ce poate face un dirijor atât de extraordinar? Gesturi cât mai concrete? Mi-am dat seama că nu la asta se reduce arta dirijoratului, ci felul în care o abordezi. Modul în care transmitea Orchestrei emoțiile, stările din muzică, felul în care explica partea teoretică a muzicii îl fac extraordinar pe maestrul Mandeal. M-a uimit cu inteligența muzicală și cu abordarea acestui organism numit orchestră. Am înțeles atunci că asta înseamnă să fii un mare dirijor. În concert, maestrul Mandeal era dincolo de toate chestiile tehnice. Maestrul încerca să ne transmită energie. Poate și tempo-urile erau diferite față de repetiție. Ne inducea, în timpul unui concert, ideea că nu trebuie să cântăm doar notele din partitură, ci să simțim ceea ce interpretăm și să transmitem publicului. Face totul de dragul muzicii. Efectiv, maestrul ne arăta că muzica – în timpul concertului – nu se propagă în timp, ci este doar aici și acum. Ce este după…”.

Violoncelistul Constantin Borodin nu a putut să facă un top al compozitorilor preferați. De ce? Pentru că „au fost mult prea mulți și au compus mult prea frumos”.

„Muzica este foarte diversă. Dacă este de calitate, îmi place și dacă e modernă și dacă e clasică. Sigur, îmi place Brahms, îmi plac compozitorii ruși, dar nu pot să mă opresc la unul anume. Din fiecare perioadă poți găsi lucrări sau compozitori care pot deveni preferații mei. Nu te poți limita doar la unul sau doi. Sunt prea mulți și au compus mult prea frumos ca să te limitezi la câțiva”, a spus Constantin Borodin.