Cristian Mungiu, despre migrație, artǎ și identitate culturalǎ

Într-un interviu acordat curatorial.ro, regizorul și scenaristul Cristian Mungiu vorbește despre „Jaful secolului”, cel mai nou film pe care l-a scris, inspirat din celebrul furt de opere de artă de la Kunsthal Rotterdam. Departe de a fi o simplă reconstituire, filmul transformă un incident real într-o explorare profundă a tensiunilor dintre estici și occidentali, a frustrărilor migranților români și a modului în care valoarea artei devine greu de înțeles într-o societate marcată de precaritate.

• Oana Gheorghiu anunță care sunt primele companii de stat ce vor fi restructurate, lichidate…vândute. PSD: Atentat la siguranța națională a statului român
• Ficțiunea sancțiunilor: Europa continuă să cumpere gaz rusesc
• Inflație fără precedent de interviuri ale judecătorilor CCR. Oare ce îi sperie?
• Ilie Bolojan pune presiune pe români. Guvernul a adoptat o nouă măsură menită să-i facă de râs public
• Procurorul Emilian Eva încearcă să scape de condamnarea pentru luare de mită

Pentru cititorii Q Magazine, prezentăm mai jos interviul integral, în care Mungiu dezvăluie și planurile sale de a transforma casa părintească din Iași într-un muzeu interactiv, precum și convingerea că migrația ar trebui să fie „principala noastră temă de reflecție”.

A existat un moment declanșator care v-a făcut să gândiți „Trebuie să spun această poveste”?

Eu nu povestesc incidente care au avut loc în realitate, ci mă inspir din ele ca să aduc în atenția publicului ceva mai profund despre care îmi este inspirat de situația reală. Acest caz de presă, intens mediatizat, mi s-a părut că mi-ar da ocazia să aduc în atenție multe teme care mă preocupă despre acest raport complex al nostru, ca estici, cu occidentalii.

Am fost prea intoxicați de propaganda naționalist comunistă care ne inocula ideea că Occidentul s-a dezvoltat pentru că țineam noi piept otomanilor ca să putem să mai avem o relație obiectivă cu Vestul. Pe de o parte, ne simțim superiori față de „naivitatea” lor care nu are reacție în fața „școlii vieții” pe care o avem noi și hoții noștri de buzunare, pe de alta, ne simțim „umiliți” de slujbele la care avem acces în țările lor și ne simțim nedreptățiți uitând că ei nu au vreo obligație anume să ne ofere nouă locuri de muncă.

Cea mai interesantă pentru mine este atitudinea noastră față de calitatea de coloniști a occidentalilor. Pe undeva, am prins din zbor că asta e o nedreptate istorică și căutăm să profităm și noi de sentimentul lor de vinovăție, deși ei nu pe noi ne-au colonizat, nu nouă ne-au jefuit resursele și nu pe noi ne-au făcut sclavi.

Deși suntem revendicativi în calitate de „auto-asimilați cu colonizații lumii a treia”, suntem totodată și jigniți de faptul că foștii lor coloniști, deși de culoare, au mai multe drepturi în țările colonizatoare decât noi, albi caucazieni cu lecțiile de geografie făcute.

Cum v-ați documentat pentru realizarea scenariului?

Am citit tot ce a scris presa de la noi și de la ei, am urmărit reportajele și filmele făcute pe aceasta temă, am făcut documentare pe teren, dar, după toate acestea, am decis să mă simt foarte liber față de incidentul real, căci orice film de ficțiune, și bazat pe incidente reale, rămâne tot de ficțiune și are datoria să fie cât mai bun ca film pentru spectatori și nimic altceva.

Cât din povestea reală a jafului de la Kunsthal Rotterdam din 2012 se regăsește în film?

În linii generale, poți afla din film cam cum a fost: unor hoți români mărunți le-a venit oarcecum accidental ideea de a-și răzbuna frustrarea de a fi tratați ca cetățeni de mâna a treia, arătând că sunt capabili să organizeze ca la carte un jaf în care, în 90 de secunde, au sustras opere de artă în valoare de 20 de milioane de euro.

Mai departe, însă, începe comedia – căci și ca să valorifici asemenea opere îți trebuie o minimă educație – măcar în privința felului în care merg lucrurile când furi artă și nu rulmenți. Totodată, biografia și motivațiile psihologice ale personajelor principale sunt ficționale.

Ați colaborat cu polițiști sau detectivi pentru acest proiect? 

 Nu. Cinema-ul, și când reconstituie minuțios fapte reale, tot ficțiune rămâne. Iar astăzi presa acoperă evenimentele făcând publice toate detaliile, așa că am avut acces la ele, însă m-am concentrat pe cum să construiești o poveste cumva polițistă și antrenantă care să aibă niște teme la care să merite să reflectezi.

De ce ați ales să abordați acest subiect într-un film de ficțiune și nu într-un documentar?

În orice film despre un jaf, spectatorii vor să vadă cum a fost și ce s-a întâmplat până la sfârșit, iar asta presupune să lucrezi cu secvențe de ficțiune și actori.

Cât a durat scrierea scenariului? A suferit modificări importante pe parcurs?

Am scris cu ani în urma un scenariu pe tema asta, dar în cele din urmă l-am abandonat. Am reluat ideea de a face un film inspirat oarecum de acel incident când a apărut oportunitatea ca Teodora Ana Mihai să fie regizoarea proiectului. Căutam un regizor de origine română, dar care totuși să-și fi trăit majoritatea vieții în Occident și să fi trăit personal experiența de migrant.

Care personaj v-a provocat cel mai mult în procesul de scriere?

Personajul feminin al Nataliei, interpretat de Anamaria Vartolomei, aceasta actriță franceză extraordinară care a avut plăcerea de a juca și într-un film românesc pentru prima dată. Este o ocazie pentru spectatorii noștri să o descopere, căci e la fel de șarmantă pe română cât e pe franceză, unde e un mare star în devenire, mai cu seamă după „Contele de Monte Cristo”.

Ca personaj, ea are perspectiva cea mai nuanțată atât asupra motivelor profunde care declanșează acțiunea băieților, cât și luciditatea de a încerca să se emancipeze și să evadeze din societatea patriarhală în care s-a născut.

Pe lângă povestea jafului, filmul tratează migrația – situația și problemele cu care se confruntă românii plecați să muncească în străinătate, drama familiilor separate. Ce a fost cel mai provocator în a reda experiența migranților?

Dacă ne uităm un pic la situația socio-politică din România, migrația ar trebui să fie principala noastră temă de reflecție. Sunt milioane de români care trăiesc fizic în străinătate, dar sunt cu mintea acasă. Că vor sau nu și că vrem sau nu, ne reprezintă afară și influențează substanțial „imaginea” noastră afară – care ne obsedează atât. Pare că se simt deseori abandonați de cei de acasă, că și-ar dori ca realizările românești de orice fel să îi facă să se simtă mai mândri și își doresc cu ardoare să depășim sentimentul că suntem cetățeni de mâna a doua.

Care este mesajul principal pe care doriți să îl transmiteți prin acest film?

Nu doresc să transmit mesaje, ci sa fac filme pasionante care să-i facă pe oameni să se amuze și să le dea de gândit.

Ați vrut să criticați anumite aspecte ale pieței de artă sau ale sistemului de justiție?

Eu nu critic niciodată, ci aduc în discuție chestiuni care mi se par relevante pentru societatea în care trăim, iar din perspectiva unor oameni care știu că se lucrează din greu pentru 1.000 de euro sigur că un preț de milioane de euro pentru o operă de artă e de neînțeles. Arta are o valoare intrinsecă, dar și contextuală, când încerci să o exprimi în bani e întotdeauna problematic, iar când teleportezi opere de artă într-o societate unde oamenii se luptă să supraviețuiască se nasc tot felul de întrebări.

Cum credeți că va primi publicul român din Diaspora acest film?

 Important este să ajungă la ei, apoi e dreptul lor să-l judece cum cred mai potrivit. Pesemne că unora li se va părea familiar și, dacă sunt pe deplin sinceri, vor simți o solidaritate cu făptașii, alții pesemne că se vor înscrie în seria revoltaților că nu facem mai degrabă filme despre Brâncuși, Mihai Viteazul și Burebista.

Au apărut reacții din partea celor implicați direct în protejarea patrimoniului cultural?

Chestiunea mai interesantă pentru mine nu e că se întâmplă să se mai fure opere de artă, ci faptul că a început să ne preocupe coiful de la Coțofenești abia după ce a fost furat și atunci ne-am revoltat foarte tare că n-a fost bine păzit, deși câtă vreme fusese expus în România nu se înghesuise nimeni să-l vadă.

Preferințe și reflecții

Care sunt artiștii care vă impresionează cel mai mult?

Cei care au curajul să-și asume riscuri.

Care este expoziția pe care ați vizitat-o cel mai recent și unde?

Am fost de curând la MOMA și Metropolitan să le arăt copiilor cutiile de roșii ale lui Warhol în original sau „Noaptea înstelată” a lui Van Gogh.

Aveți un muzeu preferat din țară?

 Muzeul Astra din Sibiu. Momentan, însă încerc să îmi transform casa părintească din Iași într-un fel de muzeu interactiv și primitor în care să poți nu doar să privești, ci și să faci lucruri: să scrii, să citești, să te uiți la filme și să culegi mere din pom.

Din colecția personală, ce piesă vă este cea mai dragă?

Am crescut având în casă o mică colecție de tablouri, însă, o mare colecție de ceramică românească de mii de piese. Dintre ele, cea mai specială e o farfurie pictată de Ion Stan Pătraș, ‘creatorul’ Cimitirului Vesel de la Săpânța. Iar cele mai ‘dragi, sunt farfuriuțele pe care le-am făcut eu cu mâna mea, chiar dacă sunt mai mult decât imperfecte.

Ce considerați că lipsește artelor românești în zilele noastre?

Nu pot aprecia dacă le lipsește ceva, însă nu poți să atragi atenția prea mult asupra unei culturi naționale dacă contextul istoric nu te-a adus în situația să aparții unei culturi majore care să fi avut un rol determinant în perioada marilor curente ale artei.