Cum ar schimba lumea reunificarea catolică-ortodoxă?

La solicitarea revistei Q Magazine, voi încerca să răspund câtorva întrebări pe această temă, printre care însemnătatea şi consecinţele unei astfel de reunificări.

Este posibilă o unificare a celor două Biserici, Ortodoxă şi Catolică, în actuala conjunctură istorică, având în vedere diferenţele doctrinare şi de cult?

Papa Francisc nu este primul şi, sper, nici ultimul episcop al Romei care pune refacerea unităţii celor două Biserici în centrul pontificatului său. Deja Ioan al XXIII-lea a făcut primul pas. Paul al VI-lea va continua cu alte gesturi sugestive: de la întâlnirea, la Ierusalim, cu Patriarhul Ecumenic Athenagoras la ştergerea simbolică din memoria celor două Biserici a momentului de ruptură din 1054. Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea au aprofundat această tendinţă fie prin enciclice şi alte documente papale, fie prin întâlniri la Fanar, precum cea recentă dintre Francisc şi Bartolomeu I. Să nu uităm nici de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, prima într-o ţară majoritar ortodoxă după secole de ruptură. Aşadar, tema nu este nouă. Este însă cumva contextul de acum nou, diferit? Greu de spus. Diferenţele doctrinare şi de cult, pe care le-aţi amintit, există în continuare. La fel, persistă atacurile împotriva Creştinismului, nu doar în Orientul Apropiat sau în alte părţi, aşa cum continuă procesul de eroziune a valorilor evanghelice. Unii ar merge până acolo încât să propună o unitate refăcută în lumina urgenţei răspunsului Bisericii (general vorbind) la relativismul resimţit ca fiind în creștere. Problema nu rezidă însă în „capacitatea de reacţie” a Creştinismului de sorginte apostolică, ci în „capacitatea de iubire”. Unitatea nu este primar etică, fără a omite acest aspect esenţial, ci mistică, în profunzime.

Care ar fi însemnătatea unei eventuale unificări după mai bine de un mileniu?

Ei bine, omeneşte vorbind, ar fi un act cu efect planetar. Un semnal de curaj şi de speranţă. Sigur, doar dacă, prealabil, am ajunge la maturitatea necesară care să ne permită să vedem că punctele care ne unesc sunt mai multe decât cele care ne despart. Tot omeneşte vorbind, o asemenea abordare nu este de la sine înţeleasă. În opinia mea, pe tema unităţii creştine se practică prea mult diplomaţia (în dimensiunea ei birocratică, sterilă, care nu angajează) şi prea puţin rugăciunea din care izvorăsc onestitatea, realismul, smerenia. Fiecare se vede încă în situaţia de a avea de unul singur dreptate. Să nu fim pesimişti! S-au făcut progrese însemnate în ultima jumătate de secol: de la recunoaşterea reciprocă a unor Sfinte Taine la asumarea critică a istoriei comune. Este mult, dar, se pare, nu îndeajuns. Mai avem de lucru.

Care ar fi avantajele şi dezavantajele unei astfel de unificări?

Este greu să vorbim în asemenea termeni. Unitatea eclezială nu seamănă cu fuziunea dintre concerne prin care se creşte ponderea în piaţă şi se scad, eventual, costurile de producţie, asigurându-se astfel competitivitatea. Este o realitate socială şi spirituală de o cu totul altă calitate. O calitate care permite, de exemplu, să avem insule de unitate în ciuda lipsei unităţii generalizate. Concret, există un număr însemnat de teologi catolici importanţi, de la Rahner la Congar şi de la Ratzinger (Benedict al XVI-lea) la însuşi Francisc I, care se recunosc în valorile Ortodoxiei, aşa cum anumite aspecte ale vieţii organizatorice a Catolicismului îi inspiră pe ortodocși. Una peste alta, trebuie să ne rugăm şi să lucrăm mai mult, astfel încât „micile unităţi” să devină o „mare unitate”. Evident, doar cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel în numele Căruia ne certăm de atâta vreme, dar pe care Îl chemăm Tatăl nostru.

Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase (INTER).