Încă două mii de ani le va mai lua evreilor pentru a fi exonerați de o vină colectivă arhetipală în lumea creștină.
Actual

Cum îl văd evreii pe Iisus la 2000 de ani de la răstignire

 

Ierusalim, cândva în aprilie. Văd la Muzeul Israelului o expoziție dedicată lui Iisus Christos, văzut de artiști evrei.

Din păcate, stereotipurile, dar mai ales ignoranța vor continua să condamne în bloc poporul evreu pentru răstignirea lui Christos, ignorând detaliile de context religios și dominație politică ale momentului. Însă, dacă Bisericii i-a luat aproape două mii de ani până la publicarea unei declarații precum Nostra Aetate (1965), de ce am pretinde oamenilor simpli discernământ și judecată lucidă? Probabil încă două mii de ani le va mai lua evreilor pentru a fi exonerați de o vină colectivă arhetipală în lumea creștină.

Sculptura lui Iisus Christos realizată de artiști evrei

Muzeul Israelului. O expoziție dedicată lui Iisus Christos, văzut de artiști evrei

La sfârșitul acestei plimbări la care vă invit prin sălile muzeului din Ierusalim, vă recomand o carte: Evreul înainte și după Cristos de Ana Bărbulescu. Poate fi începutul unui drum de „luminare”. Desigur, dacă vă doriți… Lumina!

 

 

O carte recomandată: Evreul înainte și după Christos. Începutul unui drum de „luminare”. Dacă vă doriți… Lumina!

Evreul înainte și după Cristos de Ana Bărbulescu

 

Crucificarea în galben, Marc Chagall

Dacă răstignirea christică a devenit ȘI simbol evreiesc, asta o datorăm în special artistului rus de origine evreiască, Marc Chagall. Iisus-ul lui, înspăimântat și suferind, este un strigăt împotriva persecuțiilor antisemite ale coreligionarilor săi.

Iisus-ul lui Chagall, înspăimântat și suferind, este un strigăt împotriva persecuțiilor antisemite ale coreligionarilor săi

Papa Francisc I a nominalizat pictura lui Chagall, „Crucificarea albă”, drept tabloul său favorit

De-a lungul procesului său de educație de la Vitebsk, Chagall a fost influențat de biserici și de arta creștină de care era înconjurat, și zecile de imagini ale lui Iisus din tablourile sale sunt infuzate de sensuri autobiografice evreiești. 

Crucificarea în galben a fost pictată în 1943, după invazia Germaniei în URSS.

Iisus poartă în locul coroanei de spini un tefillin (o cutie mică, de piele neagră, în care sunt suluri pe care sunt înscrise versete din Tora și pe care evreii și-o pun pe cap la rugăciunile rostite în fiecare dimineață). Pe fundal, în stânga jos, se vede scufundându-se un vas, o întruchipare a Strumei, nava torpilată de un submarin sovietic în Marea Neagră și pe care au murit 800 de refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina. Pe brațul drept al lui Iisus vedem un imens sul al Torei, ca simbol al identității sale evreiești și a faptului că i se spunea Învățătorul.

Tabloul mai înfățișează scene cu evrei disperați și un stetl în flăcări, inspirate din realitatea antisemită a începutului de secol XX. Un bătrân evreu ține o scară, iar familia înfățișată pe măgar trimit la fuga din Egipt a lui Iosif și a Mariei, după nașterea Mântuitorului, un subiect pe care Chagall l-a mai pictat și în alte opere.

Criticii de artă consideră că acest tablou, pictat în 1944, redă tristețea, disperarea și drama distrugerii de naziști a ceea ce Chagall iubea atât de mult: Vitebsk. Într-un poem compus în timpul războiului, celebrul pictor a scris: „Trece un evreu cu chip de Crist. Și urlă: urgia este peste noi!”

 


 

Întâlnirea a două religii, Iudaismul și Creștinismul

Întâlnirea a două religii, Iudaismul și Creștinismul

 

Elemente iudaice și creștine se îmbină în această operă nesemnată, care transmite devastarea și tragedia din întâlnirea a două religii: Iudaismul și Creștinismul.

Ansamblul include spătarul unui scaun care trimite la o simbolică lampă de Hanuka, deasupra căreia este scris cuvântul REX (rege). Sub o grindă de lemn, un ax orizontal înfățișează o compoziție care poate sugera o rană sângerândă. Alături de amprenta unei mâini, sus în stânga, lucrarea indică subliminal o figură crucificată, atât timp cât REX trimite la inscripția de pe Crucea pe care a fost răstignit Iisus Christos INRI – Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor). Ruptura roșie din mijlocul pânzei poate fi rana lui Iisus făcută cu sulița de un soldat roman și certificată de neîncrederea Apostolului Toma care va trebui să o atingă pentru a crede în Învierea lui Christos.

Fiind deopotrivă întruchiparea credinței, dar și a scepticismului – prin nevoia umană de dovezi palpabile -, legenda lui Toma necredinciosul a devenit subiect artistic, ridicând la rang de artă însăși rana christică.


 

Igael Tumarkin

Artist evreu, născut în Germania (1933)

Fiu al unui tată german creștin și crescut de o mamă evreică, Tumarkin a perceput Crucificarea drept un simbol atât personal, cât și colectiv, care l-a bântuit mereu. În unele din operele sale, sacrificiul lui Iisus apare alături de arme, comparând răstignirea cu sacrificiul soldaților, o temă prin care artistul a militat public împotriva establishmentului israelian care a promovat conflictele armate pentru suveranitate sau pentru (re)stabilirea granițelor. Simbolurile creștine din lucrările sale au fost asociate adesea cu atacul Creștinismului la identitatea evreiască și la hegemonia culturală.

Copil teribil, profet mânios și artist inovator, Tumarkin s-a considerat mereu nu doar un neînțeles, ci și un fel de paria.

Simbolurile creștine din lucrările lui Tumarkin au fost asociate adesea cu atacul Creștinismului la identitatea evreiască și la hegemonia culturală.

Copil teribil, profet mânios și artist inovator, Tumarkin s-a considerat mereu nu doar un neînțeles, ci și un fel de paria. El se înscrie pe linia lui Gaugain sau Van Gogh care se identifică în Iisus ca în Celălalt. Întruparea sa în figura christică a dat naștere unei opere dramatice care va condamna injustiția și va arăta greșelile umanității nemiloase.

Opera lui Igael Tumarkin este profund influențată de imagologia creștină și de lucrările altor pictori, ca o legătură, un dialog permanent pe care a vrut să-l mențină cu fenomenul cultural european. Tumarkin venerează moștenirea artistică europeană și, în același timp, dă culturii sale responsabilitatea unor violențe distrugătoare.

Igael Tumarkin se identifică în Iisus ca în Celălalt.

Opera lui Tumarkin arată greșelile umanității nemiloase

 

Mita Meshuna (1984)

Mita Meshuna, opera lui Tumarkin

Lucrarea lui Tumarkin reprezintă un simbol al protestului împotriva războiului

O bucată de pat militar, aici în formă de cruce, are deasupra inscripția „Mita Meshuna” și o bucată de material alb – albastru care trimite la steagul israelian. Meshuna înseamnă în limba ebraică ciudat, însă mita înseamnă pat, dar printr-o pronunție diferită poate însemna și moarte. Un joc de cuvinte face trimitere la „moarte stranie”, o expresie întâlnită în Talmud interpretată ca fiind o moarte dureroasă și nenaturală.

Mita Meshuna sugerează că soldații care au parte de o dureroasă, deci „stranie”, moarte și care se sacrifică pentru țara lor sunt crucificați la fel ca Iisus Christos. Lucrarea a fost un răspuns la nenumăratele victime ale Primului război al Israelului cu Libanul, pe care mulți israelieni l-au condamnat considerându-l inutil.

Soldatul crucificat al lui Tumarkin, care simbolizează vulnerabilitatea mai degrabă decât puterea militară, a fost condamnat de o comisie care s-a arătat impenetrabilă la vocile societății pacifiste, însă Tumarkin a refuzat să renunțe la ceea ce reprezenta steagul israelian și l-a alăturat simbolului creștin al Crucificării. La vremea respectivă lucrarea a șocat, însă a rămas ca un simbol al protestului împotriva războiului.

 


 

Christos în fața judecătorilor săi, 1877-1879

Maurycy Gottlieb, Galicia (astăzi teritoriu al Ucrainei) 1856-1879

Iisus Christos în fața judecătorilor săi de Gottlieb

Christul lui Gottlieb, un evreu care nu-și dorea nimic altceva decât să își afirme evreitatea sa

Înainte de toate trebuie să vă spun că această operă este un cadou din partea lui Josef Stieglitz (evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2001) pentru statul Israel. În România, cu excepția manuscriselor lui Cioran, cumpărate la o licitație în 2011 de omul de afaceri George Brăiloiu și donate Academiei Române, nu cunosc vreun caz în care cineva să fi sprijinit prin donații muzeele țării.

Ca și în alte lucrări pe care le-am văzut în expoziție, Christul lui Gottlieb reflectă o anumită încercare a artei secolului XIX de a-l prezenta pe Iisus ca pe un evreu care nu-și dorea nimic altceva decât să își afirme evreitatea sa.

Mergând pe urmele patriarhilor și predicând un mesaj universal, personajul christic din tablou este un mediator între polii religioși ai vremii sale, un pacifist între evrei și creștini.

Gottlieb reunește cele două momente cunoscute – Iisus în fața judecătorilor Sanhedrinului – și apoi cel în care Mântuitorul apare în fața lui Pilat din Pont, într-o singură scenă dramatică.

Tabloul lui Gotlieb reunește cele două momente cunoscute – Iisus în fața judecătorilor Sanhedrinului – și apoi cel în care Mântuitorul apare în fața lui Pilat din Pont, într-o singură scenă dramatică.

Personajul christic din tablou este un mediator între polii religioși ai vremii sale, un pacifist între evrei și creștini

Iisus înfățișat în fața tronului pe care stă Marele Preot Caiafa

Iisus înfățișat în fața tronului pe care stă Marele Preot Caiafa

Iisus, purtând un șal de rugăciune și având capul acoperit, este înfățișat în fața tronului pe care stă Marele Preot Caiafa. Lângă acesta stă un bărbat (probabil socrul său, Annas) care ține un bici în mâna sa ridicată.

Un sul al Torei este deschis în spatele Marelui Preot, iar un evreu arată către un verset care se distinge clar: legea care interzice evreilor să graveze chipul cuiva (Exod), ceea ce poate însemna o dimensiune adăugată de artist judecății.

Sanhedrinul îl încredințează pe Iisus romanilor – centrat pe ideea că evreii trebuie să fie culpabili pentru crucificare -, un soldat roman îi pune lui Iisus pe cap coroana de spini, iar Pilat din Pont tronează în scena din spate.

Gottlieb se introduce el însuși în scenă (o practică pe care o vom întâlni și la Durer sau Michelangelo), făcându-și un autoportret în tânărul din spatele umărului stâng al lui Iisus și pare că privește spre acesta cu empatie pentru inocența și demnitatea cu care Iisus stă în fața judecătorilor săi.

 


 

Iisus și ultimul apostol (1922)

Reuven Rubin, artist evreu, născut în România (1893-1974)

 „Cuiele bătute în mâinile și picioarele lui Iisus Christos mă ard și nimeni nu poate înțelege suferința mea.” – Reuven Rubin

Rubin este primul care conectează imaginea christică la aceea a noului evreu și a primilor evrei reîntorși în țara lor după un exil de 2000 de ani.

Reuven Rubin îl privește pe Iisus ca pe un simbol al exilului evreiesc

Opera lui Reuven Rubin este ceea ce a devenit sinonimă cu „arta pământului Sionului”, dar temele creștine au jucat un rol major în tot ceea ce a pictat Rubin cât a stat în Europa și chiar și după sosirea acestuia în 1923. Pictorul se va identifica la nivel personal cu Iisus Christos, considerându-se ca și acesta un neînțeles și un persecutat spiritual. În context național, artistul îl privește pe Iisus ca pe un simbol al exilului evreiesc care trebuie lăsat în urmă pentru împlinire și renaștere, și de asemenea – în mod neașteptat – ca pe o imagine a renașterii sioniste.

Și Chagall l-a văzut pe Christos ca pe un alter ego și un simbol al suferințelor evreiești, însă Rubin este primul care conectează imaginea christică la aceea a noului evreu și a primilor evrei reîntorși în țara lor după un exil de 2000 de ani.

 


 

Întâlnirea, Reuven Rubin

 În Întâlnirea (Iisus și evreul) vedem un evreu bătrân și obosit, aflat la capătul unei bănci. La celălalt capăt, Iisus Christos, reînviat, purtând urmele stigmatului.

Întâlnirea (Iisus și evreul) de Reuven Rubin

Această imagine trimite la legenda Evreului rătăcitor, condamnat la o rătăcire veșnică pentru sarcasmul pe care l-a manifestat față de Iisus

În spatele evreului, un copac își apleacă ramurile, în timp ce în spatele lui Iisus vedem un copac înmugurind. Viziunea juxtapunerii între iudaismului înfrânt și creștinismul învingător poate avea geneza în motivul Bisericii care triumfă în fața Sinagogii – însă criticii sunt de părere că mesajul operei poate fi și altul. La începutul secolului XX, imaginea și idealurile sioniste reprezentau ruperea totală cu trecutul ofilit și trecerea spre un tip de renaștere evreiască. Mesajul lui Rubin poate fi o și mai îndrăzneață analogie între misiunea sionistă de a aduce înapoi la viață evreii și reînvierea lui Iisus.

În „Iisus și ultimul Apostol”, Iisus este el cel care stă cu fața în jos, ascunzându-se, mesajul operei fiind întruchipat de figura „ultimului apostol”. Modelul lui Rubin pentru Apostol se pare că a fost scriitorul și preotul Gala Galaction, un filo-semit care a făcut totul pentru medierea între evrei și creștini. Arătându-i ultimului apostol rănile făcute de cuie în mâini, Iisus pare că cere iertare pentru suferințele îndurate de poporul evreu pentru răstignirea Sa. Rubin pare că vede în ultimul apostol omul care va căuta și va găsi reconcilierea între cele două religii.

 


 

Madona vagabonzilor, Reuven Rubin

Tabloul a fost pictat în București, cu un an înainte de emigrarea lui Rubin în Palestina.

Madona vagabonzilor de Reuven Rubin

Tabloul lui Reuven Rubin sugerează o analogie între copilul Iisus și „pionierii” care vor renaște pământul sfânt al Israelului

Prin paleta sa de culori deschise, luminoase, Rubin „pictează” optimismul său față de viitorul evreilor, în pragul emigrării. Putem vorbi despre un tip de lumină a speranței. În spate identificăm Marea Galileii, pe care Biblia ne spune că a călătorit Mântuitorul și pe care ar fi strâns marea majoritate a discipolilor săi, simpli pescari. Cele trei bărci care plutesc par să fie ale bărbaților care se odihnesc și care se vor trezi pentru o nouă eră a renașterii. Aceștia sunt „vagabonzii” care vor construi o țară, Israelul.

 


 

Drumul Golgotei, făcut de un artist în cârje

În 1973, Motti Mizrachi, aflat în cârje, va reface Via Dolorosa, drumul parcurs de Iisus Christos către răstignire, în vechiul Ierusalim.

Drumul Golgotei, făcut de un artist în cârje - Motti Mizrachi

Motti Mizrachi reface Via Dolorosa

În timp ce Iisus și-a dus în spate crucea, ca un simbol al suferințelor, tânărul artist, handicapat încă din copilărie, va căra în spate un imens autoportret. Această întrupare în personajul christic va defini viitorul artistului la nivel personal, artistic și social.

Via dolorosa în viziunea lui Mizrachi

Drumul lui Iisus Christos spre purificare

La nivel personal, Mizrachi va vedea în durere „singura certitudine” a vieții, un pas pe calea spre vindecare și un instrument pentru a ajunge la o dimensiune superioară, de natură cosmică. El identifică în propria sa infirmitate fizică o putere spirituală, model fundamental al Creștinismului.

Via Dolorosa este pentru Motti Mizrachi mesajul lui Iisus asuprit pentru secolul XX care va fi traversat de numeroase mișcări de eliberare.

Drumul parcurs de Iisus către răstignire

Drumul parcurs de Iisus Christos către răstignire, în vechiul Ierusalim

Mesajul lui Iisus asuprit

În context israelian, opera lui Mizrachi se suprapune cu lupta evreilor de origine africană, victime ale discriminării, și a fost interpretată ca un act social de protest. În final, la nivel artistic, Mizrachi ridică întrebarea privind puterea unei imagini. În ciuda identificării sale cu virtuțile și drama christică, el a criticat, de fapt, folosirea unor iconuri religioase în chestiuni seculare.

Via dolorosa a lui Mizrachi

Via dolorosa în arta lui Motti Mizrachi

 


Fără titlu, Adi Nes

 „Cu adevărat spun vouă, unul dintre voi mă va trăda” (Matei, 26:21)

Analogia lui Nes între realitatea israeliană și iconica scenă creștină transmite un mesaj politic despre implicare și sacrificiu.

Instantaneu după Cina cea de Taină

Ceea ce pare a fi un banal instantaneu de la o masă clasică de campanie, este, în fapt, o scenă meticulos aranjată în detalii. A fost inspirată de Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, înfățișând unul dintre cele mai dramatice și tragice momente ale vieții lui Iisus, cel în care acesta le spune că unul dintre ei îl va trăda, ceea ce va duce implicit la răstignirea Sa, pentru mântuirea omenirii.

Spre deosebire de da Vinci, Nes nu umple această scenă de tensiune sau gesturi pline de emoție. Soldații, relaxați, vorbesc și glumesc, în timp ce o singură figură este aparte, soldatul care stă la mijlocul mesei, în locul lui Iisus, și care privește cumva preocupat, departe, fără să își îndrepte privirea spre camarazii săi. Pândiți de pericolul de a muri în luptă, acești soldați sunt în cel mai dificil moment al vieții lor.

Analogia lui Nes între realitatea israeliană și iconica scenă creștină transmite un mesaj politic despre implicare și sacrificiu. Asemenea apostolilor lui Christos, soldații sunt emisarii unei puteri mai importante decât ei înșiși. Victime ale unei unei constelații geopolitice asupra căreia nu au control, ei pot fi trădați. Urma găurii din perete făcută de un glonț, țigările fumate și mușcatul dintr-un măr devin simboluri ale efemerității, amintindu-ne că aceasta chiar poate fi Ultima lor cină.


 

Pieta, Boaz Tal

Fotografia lui Boaz Tal se referă la capodoperele care provin din temele biblice, mitologice și creștine. Scena din fotografie are loc în propria lui casă, iar el, împreună cu soția și copiii săi, joacă personajele din scena coborârii de pe cruce.

Pieta, capodopera lui Boaz Tal

Tragica moarte a lui Iisus Christos, în dinamica domestică a unei familii

În versiunea sa, în mijlocul dezordinii unei case tipice evreiești, artistul este susținut de soția sa. Cele două fiice stau lângă pereche, în timp ce fiica cea mică fotografiază scena. Ochii lui Boaz Tal se îndreaptă atât spre ea, cât și spre televizorul din spatele lui, pe care se poate vedea o imagine a catedralei Notre Dame din Paris.

Criticii văd mai mult decât o simplă ironie în acest amestec pe care artistul îl face între tragica și demna moarte a lui Iisus Christos, icoană a culturii creștine, dinamica domestică a unei familii și banalitatea unei sufragerii.

 


 

Începând cu a doua jumătate a anilor ’80, Iisus a început să fie preluat de arta israeliană și prezentat ca un simbol al sacrificiului, întruchipând victime ale războiului, ale societății și ale establishmentului, și totodată un alter ego artistic.

Iisus, un simbol al sacrificiului

Iisus în arta israeliană după 1980

Acest Iisus nu este divin, ci este de natură umană, cu identitate evreiască, israeliană, palestiniană, o figură a suferinței universale și o reprezentare a durerii artistului.

Isus, prezentat ca un simbol al sacrificiului, întruchipând victime ale războiului

Acest Iisus nu este divin, ci este de natură umană, cu identitate evreiască, israeliană, palestiniană, o figură a suferinței universale și o reprezentare a durerii artistului. Nu a fost invocat pentru a servi unei agende naționale pentru condamnarea antisemitismului creștin sau pentru a semnala reînvierea poporului evreu, ci pentru a întruchipa orice om la nivel personal. Nu în ultimul rând, pentru că Iisus este o figură a artei europene, el a fost preluat pentru a permite accesul artei israeliene pe un tărâm în care nu fusese înainte. Câteva din scenele prezentate în expoziție din această serie arată cum oameni simpli, în moarte, pot semăna cu Christos.

Cum vine Lumina din noaptea Învierii la Sfântul Mormânt și cum ajunge în România
Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top