Dario Fo, scriitorul distins de Academia Suedeză, ne-a părăsit chiar în ziua decernării Premiului Nobel pentru literatură

Scriitorul italian Dario Fo, distins în 1997 cu Premiul Nobel pentru literatură, s-a stins din viaţă, astăzi, la vârsta de 90 de ani, în urma unor afecțiuni pulmonare. Cu puţin timp în urmă, a organizat în casa sa din Milano o conferinţă de presă pentru ultima sa carte, “Darwin”.

Autor a peste 50 de piese şi a cel puţin tot atâtea emisiuni de televiziune şi de radio, Dario Fo a fost un poet al clipei, un sculptor al efemerului, un constructor al râsului nebun.

“Cu Dario Fo, Italia pierde unul dintre marii protagoniști ai teatrului, ai culturii, ai vieţii civile din ţara noastră. Opera lui satirică, căutările sale, activitatea lui scenică şi activitatea artistică având multiple faţete sunt moştenirea lăsată de un mare italian al lumii”, a afirmat prim-ministrul Matteo Renzi, citat de agenţia Agi.

Dramaturg, actor, regizor, scriitor, el a fost, împreună cu soţia sa, Franca Rame, o voce puternică în teatrul politic din anii 1970.

Omul de stânga, cel care a imaginat, împreună cu colectivul său teatral militant, La Commune, satire politico-economice vitriolante, a primit, la 71 de ani, Premiul Nobel pentru literatură, pentru că “a criticat puterea şi a restaurat demnitatea celor umiliţi. Combinând râsul şi gravitatea el a relevat  abuzurile şi nedreptăţile vieţii sociale, dar şi modul în care acestea se pot înscrie într-o perspectivă itorică mai largă”.

Comentariile au fost multe: “Nobelul unui bufon?”. Scriitorul a donat o parte din premiu handicapaților şi a continuat să scrie, de data aceasta cu precădere proză: La figlia del papa, Razza di zingaro, Dario e Dio. A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Sorbona din Paris şi al Universităţii Sapienza din Roma. Merită amintit că universitatea din Roma a mai acordat acest titlu numai de două ori unui om de teatru: lui Pirandello şi lui Eduardo de Filippo.

Dramaturgul Dario Fo, un constructor al rasului nebun

“Este lăudabil că Academia suedeză a acordat Premiul pentru literatură genului celui mai acrobatic, cel mai fragil: comicul. Şi că a onorat unul dintre apostolii artei vii”, scria în 1977  Fabienne Pascaud.

Agitator cultural, dar şi candidat la Preşedinţia Republicii, Dario Fo n-a ratat în '90 de ani nimic. Şi-a permis totul Dario Fo, începând cu delirantele monoloage în care a interpretat fără complexe mai multe roluri. Şi-a permis chiar libertăți insolente la adresa Vechiului Testament, luând, de exemplu, partea lui Cain împotriva lui Abel sau apărându-l pe Goliath împotriva lui David.

S-a inspirat din maşinăriile politice ale vremii, ca în Moartea accidentală a unui anarhist, din 1970, sau din dureroasele realităţi sociale ca în Non si paga, non si paga! (Nu se plăteşte), din 1974. A fost un martor împătimit al timpului său, gata să reacţioneze, să reziste, să atace tot ceea ce oprima: patronatul, poliţia, sărăcia, şomajul, maşinismul… într-un teatru ca armă.

Dario Fo, dramaturgul incomod

A denunţat cele mai serioase probleme folosindu-se de un limbaj teatral în care burlescul, grimasa au ocupat un loc important. Pretinsele sale improvizaţii erau de fapt piese extrem de elaborate, de sofisticate. A fost un maestru al forţei comicului, un intelectual al râsului, ale cărui secrete le cunoştea în profunzime, şi al tuturor șireteniilor. Să nu uităm că  Franca Rame aparţinea unei vechi familii de artişti de commedia dell'arte.

Era în ele o explozie eliberatoare a fanteziei. Erau în ele marionetele puterii: generali, capitalişti, prelaţi, ba chiar Isus al bufonilor medievali, beţivul din Nunta din Cana, Nebunul care se dă drept magistrat şi conduce o halucinantă anchetă asupra cazului Pinelli şi a atentatului din Piazza Fontana.

Dario Fo, care s-a născut în 24 martie 1926 la Sangiano, în apropiere de Varèse, într-o familie de antifascişti, s-a îndreptat iniţial către studiile de arhitectură. Şi a dorit să devină pictor. A păstrat din acea perioadă o surprinzătoare măiestrie a desenului, ilustrându-şi prin crochiuri rapide cel mai mic gag. A fost un artist care a mânuit la fel de bine cuvântul ca şi gestul, scrisul ca şi punerea în scenă.

Scriitor, dar şi actor, şi-a câştigat notorietatea internaţională în 1969, cu Mistero buffo, o epopee a celor oprimaţi, inspirată de cultura medievală, al cărei erou, un jongleur, învaţă revolta prin râs.

Autor al pieselor Moartea accidentală a unui anarhist, Marijuana mamei este cea mai frumoasă, Lovitură liberă sau Non si paga, non si paga, acest constructor al unei limbi inventive a chemat la revoltă împotriva celor puternici şi a ipocriţilor.

Cunoscut pentru angajamentul său politic, Dario Fo a fost unul dintre dramaturgii italieni cei mai reprezentaţi în lume, alături de Goldoni. Avea o admiraţie fără limite pentru un dramaturg veneţian din secolul al XVI-lea, Angelo Beolco, zis Ruzzante, pe care îl considera “cel mai mare maestro al meu alături de Molière”.

Alaturi de Franca Rame

Anticonformismul său l-a implicat în numeroase conflicte judiciare cu Statul, cu poliţia, cu Papa.

Spectacolele sale sunt tendenţioase şi tumultuoase (Il Fanfani rapito, Storia di una tigre, La marijuana della mamma è sempre più bella) şi provoacă înfruntări: incursiuni ale poliţiei, sechestru şi episodul cel mai odios sechestrarea şi violarea Francăi de către neofascişti.

Un ton de lejeritate a fost una dintre trăsăturile distinctive chiar şi în momentele dificile, ca în anii 70 când RAI l-a îndepărtat dintr-un program de televiziune din cauza unui scheci ireverenţios, sau ca în urmă cu câteva săptămâni când, cu prilejul interzicerii tuturor operelor sale în Turcia a afirmat, în ultimul său interviu acordat publicaţiei La Stampa: “E ca şi cum mi s-ar fi dat un alt Premiu Nobel”. Erdogan a interzis şi montarea operelor lui Shakespeare, Cehov şi Brecht. “Să fiu alături de ei este o onoare. Să sperăm că nimeni nu-i va spune lui Erdogan că sunt singurul care mai trăieşte încă”.

O ieşire din scenă în vârful picioarelor pentru acest om care, de peste o jumătate de secol, a cutreierat scenele din jumătate de lume şi a ocupat un rol important în dezbaterea culturală şi nu numai.