De ce tace România?

Numit pe rând revoltă, conflict etnic, război civil, sectar și, într-un final, multipolar – dat fiind implicarea celor mai mari actori statali, dar și prin seria de caracteristici variate și asimetrice – subiectul numit „Siria“ este considerat de analiștii de politică externă declanșatorul unei noi ordini mondiale în planul securității.

România nu este, cu siguranță, unul dintre jucătorii influenți în relațiile internaționale, însă a păstrat de-a lungul anilor o legătură tradițională de cooperare socio-economică cu statul sirian. În era postcomunistă, componenta bilaterală a atins apogeul în 2010, când președintele Traian Băsescu a primit delegația oficială a liderului de la Damasc, Bashar al-Assad, însoțit de soția sa, Alma, supranumită „Desert Rose“. Vizita a fost o fină campanie de imagine pentru evidențierea relațiilor strânse între cele două administrații, fiind presărată cu cine la restaurante celebre din București și discuții amicale între cuplurile prezidențiale, totul cu participarea presei și a televiziunilor. Evenimentul a avut scopul de a șterge urmele episodului Haissam – care nu și-a găsit rezolvarea nici până astăzi, dar a rezultat și în evidențierea unor viitoare proiecte bilaterale de succes între România și Siria. La vremea aceea, nimic nu putea prevede demonizarea actualului președinte sirian și puțini și-ar fi imaginat haosul care urma să pună stăpânire pe zona vechiului Levant.

Surprinzătoare este în acest moment o întrebare: de ce a tăcut România în cazul războiului civil din Siria, în ultimii doi ani? Nu este un secret pentru nimeni faptul că politica externă de securitate a Bucureștiului se ghidează după orientarea Washingtonului, reprezentată de multe ori prin NATO. Și cu toate acestea, în timp ce fiecare stat și-a exprimat la un moment dat opoziția sau susținerea față de regimul de la Damasc, sau a condamnat tragedia umană cerând măsuri comunității internaționale, autoritățile române au avut o singură remarcă, redusă relativ rapid la tăcere. În iunie 2012, ministrul de Externe de atunci, Andrei Marga, cerea expulzarea ambasadorului sirian la București, în semn de protest față de presupusele masacre din localitatea Houla, urmând o poziție adoptată de mai multe capitale europene. Administrația Prezidențială, prin vocea lui Cristian Diaconescu, a respins această cerere, motivând că relațiile diplomatice trebuie să își păstreze statu quo-ul pentru interesele celor 14.000 de cetățeni români aflați în Siria.

La sfârșitul lunii mai 2013, când miniștrii de Externe ai statelor membre ale UE au votat ridicarea embargoului asupra armelor cu destinația Siria, România s-a opus oficial, invocând componenta umanitară și argumentând necesitatea dialogului diplomatic. Desigur, aparent, nimic ieșit din linia prudentă a statului român.

Surse din cadrul misiunii diplomatice siriene de la București susțin că există o înțelegere cu Administrația Prezidențială, în baza bunelor relații româno-siriene de dinaintea izbucnirii conflictului, prin care România sprijină tacit cauza președintelui al-Assad, evitând pe cât se poate implicarea în deciziile luate de marile puteri vizavi de Siria. Mai mult, simpatia pentru președintele Băsescu este foarte crescută în rândul diplomaților legației siriene, argumentată de discreția cu care statul român a abordat problema siriană, mai ales din poziția sa delicată de stat membru al UE și NATO.

În aprilie 2011, la numai o lună de la începutul conflictelor pe teritoriul sirian, Comitetul Director al Institutului de Relații Internaționale și Cooperare Economică din România declara: „Considerăm că România trebuie să stea alături de Siria, deoarece acum sunt puse sub semnul întrebării valorile fundamentale pe care România le reprezintă: libertatea, independența, unitatea națională și neamestecul în afacerile interne. Dacă aceste principii sunt încălcate, nu doar securitatea Siriei este pusă sub semnul întrebării, dar însăși existența României și a oricărui alt stat va putea fi pusă sub semnul întrebării. Sprijinind Siria, România își apără propria existență.“

În spatele ușilor închise, această luare de poziție de la începutul conflictului pare să rămână în picioare în ciuda oprobriului internațional la care a fost supusă administrația prezidențială de la Damasc. Poate că, de această dată, tăcerea României a fost o mișcare diplomatică de mult bun-simț…