De la agonie la extaz: Traian Băsescu la Washington

Din perspectiva strategiilor militare, o „axă strategică”, un „parteneriat strategic” presupun o permanentă discuţie între cei doi  lideri, o permanentă consultare, vizibilă sau nu, chiar şi de la distanţă. Ezitările din jurul acestei întâlniri denotă fie că preşedintele american nu a auzit de această „axă strategică”, fie că are alte axe „mult mai strategice” decât cea cu Bucureştiul.

La 14 octombrie 1962 începea ceea ce avea să fie numită „Criza Cubaneză a Rachetelor”. O criză care putea duce la încălzirea bruscă a Războiului Rece şi, poate, la un nou război. Publicistica occidentală memorează însă cu predilecţie doar acţiunile sovieticilor, fără a puncta însă şi că aceştia fuseseră provocaţi prin amplasarea cu un an înainte, de către americani, a rachetelor Pershing în Turcia, chiar la graniţele URSS.

Un tratat numit dorinţă!

Traian Băsescu dovedeşte că totuşi poate să aibă „nerv” în politica externă. De ce nu l-a folosit până acum în interesul României rămâne doar de explicat din perspectiva raportului dintre „preşedintele-jucător” şi „omul de stat”. Niciuna dintre ele nu este compatibilă cu cealaltă.

A provoca o întâlnire cu preşedintele  SUA nu este la  îndemâna unui caracter slab, dimpotrivă.  Chiar şi folosind influenţa „serviciilor” sau a altor tipuri de subordonaţi, preşedintele român ne arată că are la îndemână şi diplomaţia presiunii când vine vorba despre politicile externe. Vizita intempestivă a lui Traian Băsescu la Washington a conţinut doze mari de impredictibilitate, de joc la „cacealma”, specific de altfel domniei sale. De această dată i-a reuşit şi este cu atât mai de neînţeles de ce nu a făcut-o până acum. Căci, aflat în ultimii ani de mandat, îi va fi greu să se desprindă de „plăcerile” politicii interne pentru a se „deda” unor politici externe neaducătoare de  voturi.

În scurta lui vizită la Washington a demonstrat că ştie cum să se insinueze şi cum să nu-i lase „partenerului” portiţe de scăpare, astfel încât imaginea să-i fie pozitivă. A folosit de minune aportul „serviciilor”, practic a mizat exclusiv pe ele şi nu pe diplomaţia clasică, astfel încât rezultatul extraordinar s-a putut observa: o întâlnire semi-protocolară, semi-provocată, semi-înţeleasă, dar cu mari accente de artificialitate. Pe Obama nu l-a deranjat prea mult şi nici lui Traian Băsescu nu i-a stricat motivul oficial de declanşare a anului electoral din 2012.

Cea mai bună protecţie?

Doar naivii îşi pot închipui că elementul AEGIS amplasat la Deveselu apără România de rachetele provenite din statele Orientului Mijlociu. Nici nu au capacitatea să o facă şi nici nu ar avea vreun motiv să le lanseze împotriva ţării noastre.  Ţinta acestor elemente defensive este în mod clar Rusia, iar istoria ne învaţă că temerile nu sunt gratuite. Dar „scutul antirachetă” este destinat doar apărării Europei şi, eventual, Americii de rachetele ruseşti. Oricum, când a fost vorba despre atacarea României, ruşii au făcut-o cu tancurile, nu cu rachetele. Or, acordul proaspăt semnat nu prevede vreun astfel de parteneriat. Şi chiar dacă ar fi prevăzut, ar fi ilar să ne închipuim că  americanii îşi vor lansa forţele expediţionare, la 10.000 de kilometri, peste voinţa unei Europe care a pactizat deja cu Rusia, ca să salveze România de la un eventual atac.

Traian Băsescu spunea că „acordul pentru amplasarea unui sistem de apărare împotriva rachetelor balistice ale SUA pe teritoriul României este un acord care prin conţinutul său odată transpus în practică face ca nivelul de securitate al României să fie cel mai înalt din istoria ţării. Pentru prima dată România este protejată de un scut antirachetă” (România Liberă). Cu alte cuvinte, din punct de vedere militar, cele 3 baterii a câte 8 rachete SAM-3 (Surface to Air Missile) vor face faţă oricăror tipuri de ameninţări militare care pot veni din exterior. Asta ne aduce aminte de starea febrilă care s-a instalat la unele eşaloane decizionale de la Chişinău, dar şi Bucureşti sau Washington, când, în 2009, ruşii mobilizaseră un batalion de tancuri la Nistru. Oare şi acest tip de ameninţare va fi eliminat de către cele 24 de rachete din sudul Olteniei?

Întrebat de către presă de ce au fost atât de secrete nu numai vizita, ci şi programul acesteia, preşedintele a declarat un pic ironic: „ca să nu fie distrusă de presa românească”. Răspunsul ne descrie un preşedinte aflat la final de mandat, temător şi nesigur pe gesturile lui de politică externă, îngrijorat de repercusiunile gesturilor sale asupra imaginii, asupra alegerilor care vor veni.

Doar privind componenţa delegaţiei oficiale, oricine poate să-şi dea seama că într-adevăr rosturile vizitei au fost unele militare. Şeful SMG, generalul-maior Ştefan Dănilă, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, secretarul de stat Bogdan Aurescu, ministrul Apărării, Gabriel Oprea, consilierul prezidenţial pe probleme de securitate, Iulian Fota, dar şi directorul SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, directorul SRI, George Maior,  practic toată conducerea militară a României a fost prezentă la Washington. Ceea ce poate însemna că într-adevăr efortul a fost unul uriaş, mai ales că acordul nu prevede explicit asigurări de securitate pentru România, cum ar fi atacurile terestre, ci doar fraze referitoare la atacurile cu rachete.

Şi totuşi, revenind la SRI şi SIE, două mari componente ale Sistemului Naţional de Apărare (mari în calitate şi nu neapărat în cantitate), este bine că serviciile s-au implicat, se pare, în organizarea vizitei, dar este grav că au fost lideri de opinie în acest caz. Căci ele trebuie să fie un supliment şi nu un înlocuitor al politicilor externe. Ambii lideri, şi George Maior şi Mihai Răzvan Ungureanu, dau  semne de mult că posedă abilităţi de gestionare a unor funcţii mult mai publice decât cele „umbroase”  în care performează în prezent.

Doar prezenţa lui Gabriel Oprea poate fi cumva pusă sub semnul întrebării, deoarece la zecile de întâlniri pe probleme de securitate avute la Bruxelles l-a trimis pe secretarul său de stat, domnul Viorel Oancea. Dar poate că nici lui nu-i strica o poză cu preşedintele american în ideea campaniei electorale de anul viitor.

Implicaţii externe: Rusia şi UE

Şi totuşi, din punct de vedere militar, acordul nu are mai multă valoare decât acordul militar dintre România şi Franţa din 1916, care prevedea trimiterea unui contingent francez sub comanda generalului Berthelot: un eşalon cu sarcini de instruire a Armatei Române şi altul destinat unei superficiale aprovizionări cu arme. Păstrând proporţiile, este cam acelaşi tip de acord pe care îl are şi România cu SUA. Căci prevederi de tip „articol 5” existau şi în celelalte zeci de tratate şi acorduri pe care România le-a tot semnat încă de la începutul secolului XX, până când Rusia a ocupat România în 1944 şi a pus capăt oricărei promisiuni occidentale. La fel cum se va întâmpla oricând în istoria viitorului, atâta timp cât ruşii ne vor fi vecini, americanii ocupaţi cu protecţia petrolului, francezii cu orgoliile lor de fostă mare putere, iar nemţii cu aranjamentele bilaterale cu Moscova.

Rezultatele vizitei preşedintelui român la Washington nu trebuie căutate în relaţia noastră cu americanii şi nici în improbabilele câştiguri economice, ci mai ales în două reacţii care ar trebui să ne facă să medităm la rolul nostru european, dacă vom mai fi având vreunul. Uniunea Europeană nu are prea mari reacţii la acest document semnat, atât timp cât de peste 6 decenii ei găzduiesc diverse elemente ale apărării anti-rachetă. Pentru europeni, toate aceste manifestări aparţin deja trecutului Război Rece şi oricum îşi doresc o piaţă de desfacere cât mai amicală în Rusia. Oricât ar părea de abrupt spus, americanii nu mai sunt aşa de doriţi în politica decizională europeană, aşa cum erau pe vremea Planului Marshall, acum europenii vor să „scape cât mai repede” de această tutelă pe care SUA au impus-o Europei după 1945.

Mai mult decât atât, nici Germania nu este prea fericită pentru faptul că România îşi construieşte un parteneriat „strategic” (deşi cam nesustenabil) cu americanii pe care germanii i-ar dori cât mai ne-implicaţi în politicile europene.

Paradoxal, Rusia nu mai are reacţii total negative la gestul României, deoarece a sesizat că acesta este doar unul politic şi nu un gest de cooperare militară reală. Rusia nu mai are deocamdată forţa să ameninţe militar estul Europei. Nu că nu ar face-o dacă ar avea vreodată ocazia, ci a descoperit că metodele economice sunt mult mai eficiente. Noul parteneriat pe care îl are cu Germania pentru divizarea energetică a Europei pare să-i convină mai mult. Dacă România ar vrea  într-adevăr să fie securizată, cu Germania ar trebui să facă „afaceri”. Deşi nu întotdeauna acestea s-au dovedit a fi benefice pentru noi.

Valoarea acestui acord, la a cărui semnare a participat intempestiv şi Traian Băsescu, o dau tot ruşii: comentariile lor nu se adresează României, ci direct americanilor. Iar motivul este unul foarte simplu: România nu este încă un partener viabil de discuţii pentru Moscova. Ca de altfel mai toată politica sa externă. Iar faptul că Rusia te ignoră poate fi un scenariu mai rău decât cel în care te critică! N

Iulian Chifu: România a inclus temele sale majore strategice în agenda politică a SUA

Există o caracteristică, o permanenţă de comportament a oricărui lider politic, într-o ţară mai mare sau mai mică, aşezată sub principiul aspiraţiei spre dimensiunea istorică a liderului de stat. Dacă cineva a pus vivacitatea preşedintelui Băsescu în legătură cu nevoia de a rămâne în istorie, ei bine, acest episod s-a consumat.

De săptămâna trecută, preşedintele României a reuşit să intre în istorie prin dimensiunea actului realizat în perioada administraţiei sale. Până la apariţia prezentului articol e posibil ca să se fi desfăşurat şi conferinţa de presă a preşedintelui, care să aducă şi mai multe elemente concrete despre conţinutul acordurilor şi relevanţa lor.

Dacă este să luăm doar partea făcută deja publică din cele două documente, câteva elemente fiind dezvăluite de declaraţia preşedintelui României la sosirea pe aeroport, eforturile diplomaţiei româneşti – cu precădere ale secretarului de stat Bogdan Aurescu (care se aşază, autoritar, în prim plan, pentru postul de viitor ambasador la Washington), dar susţinut şi completat de reprezentanţii SIE, SRI şi ai Armatei, pe liniile lor parteneriale specifice – pot mulţumi şi cele mai exigente aşteptări, şi mă număr printre cei care au aşteptări directe, nuanţate şi specifice de la relaţia bilaterală cu Statele Unite.

Este adevărat că diavolul stă în detalii, şi că deseori documente excelente nu produc efecte prin capacitatea redusă de aplicare şi valorificare a acordurilor cadru, dar cred că şi România are o experienţă acumulată, la nivel instituţional, şi în plus voinţa politică a unui preşedinte poate împinge fără discuţie Executivul de la toate nivelurile să conchidă cât mai favorabil acordurile directe şi să le aplice. Este de remarcat şi conţinutul complementar al acordurilor privind desăvârşirea reformelor în România prin asumarea unor responsabilităţi suplimentare în domeniul finisărilor la construcţia statului de drept, a perfecţionării economiei de piaţă şi a democraţiei sau a eforturilor susţinute în combaterea corupţiei. Căci declaraţia privind Parteneriatul întărit conţine elemente ce susţin un nou mecanism de reformă puternic, care impune angajament, este mult mai atrăgător şi profund prin dimensiunea obiectivelor politico-strategice din conţinutul său şi încununează dimensiunea mai mult tehnică şi dependentă de context în cazul reformelor în cadrul UE.

Cinci sunt dimensiunile pe care le-a marcat România ca şi câştiguri evidente şi relevante în politica externă, de securitate şi apărare, dar şi în dimensiunile complementare ale securităţii, la care se adaugă elementul liberei circulaţii în SUA:

– În primul rând, România are două documente relevante, unul de natură juridică şi altul de natură politică, cu greutate specifică majoră la nivel strategic, care antrenează o serie de beneficii complementare

– Existenţa în sine a vizitei la acest nivel – în condiţiile cunoscute ale opţiunii pragmatice a administraţiei SUA în ceea ce priveşte expunerea diplomatică, ce a plasat oficialii UE în afara agendei preşedintelui american – este dublată de o simbolistică de greutate şi impact. Preşedintele României a fost însoţit de o echipă puternică, reprezentând instituţii cu relevanţă în Parteneriatul Strategic, a participat la întâlniri cu omologi la nivelul dimensiunilor de Apărare, Securitate şi a conducerii statului american iar mesajele transmise au fost la nivelul participanţilor, cu limitele expunerii înţelegerilor de această factură în spaţiul public, pe care le impune profunzimea abordărilor şi nivelul de detaliu al multora dintre elementele convenite.

– În conţinutul Parteneriatului Strategic, aşa cum a apărut el în spaţiul public, există un transfer şi influenţă directă a elementelor strategice, de interes pentru România, asumate şi preluate de către SUA.

– Documentul conturează şi rolul extern asumat, cu relevanţă strategică şi geopolitică, pentru profilul regional, european şi transatlantic al României.

– Nu în ultimul rând, documentul conţine elementele complementare ce ţin de securitatea economică – transfer de tehnologie, investiţii, cooperare economică, cooperare în cercetare şi înalte tehnologii între cele două ţări, de securitate energetică specifică – crearea rutelor alternative pentru transportul de produse energetice provenind din surse diferite, identificate pentru necesarul economiei româneşti şi europene, dar şi transferul tehnologiei de exploatare a gazului de şist de pe teritoriul ţării noastre, cooperarea în domeniul educaţiei – ce deschide calea transferului de know how în învăţământul superior şi al dezvoltării programelor celor mai bune universităţi americane în ţară.

Includem aici şi menţiunea, relativ la angajamentul asumat de preşedintele Obama, privind susţinerea sa politică pentru modificarea legislaţiei americane care să permită intrarea României în programul Visa Weaver şi, practic, ridicarea vizelor americane pentru cetăţenii români.

Nu avem încă, pe deplin, prevederile incluse în documente, acestea vor apărea în dimensiunea lor publică, dar deja ştim câteva elemente ce pot linişti scepticii în privinţa simetriei relaţiei construite (proporţional cu greutatea strategică a fiecărei părţi, fireşte). Astfel, SUA vor informa Guvernul de la Bucureşti despre situaţia operaţiunilor desfăşurate în cadrul amplasamentului din România, prezentând inclusiv informaţii despre rachetele balistice identificate de sistemul de apărare antirachetă şi despre situaţia sistemului american de apărare, în timp ce forţele militare americane şi române vor coopera pentru asigurarea protecţiei fizice a amplasamentului sistemului de interceptare, iar costurile vor fi asumate de către Washington.

Evident, apar şi elemente şi avantaje strategice ale României în planul Apărării şi al modernizării forţelor aeriene, de exemplu, împreună cu utilizarea facilităţilor militare comune şi recunoaşterea cooperării la nivelul operaţiunilor internaţionale – în care România se angajează cât timp este nevoie – dar şi a posturii proeminente a României ca aliat în cadrul NATO.

România şi SUA îşi propun extinderea şi adâncirea Parteneriatului Strategic şi consolidarea cooperării în mai multe domenii, printre care democraţia, statul de drept, drepturile omului şi buna guvernare, „inclusiv prin susţinerea fermă a acestor valori” în statele Parteneriatului Estic (PaE), inclusiv Belarusul, de unde înţelegerea că partenerii strategici şi-au asumat interesele ambelor state faţă de spaţiul vecinătăţii estice.

De aici şi afirmaţia potrivit căreia România a atins cel mai mare nivel de securitate din istorie, dar şi cea legată de atingerea obiectivului de a balansa parteneriatul militar, parteneriatul de securitate, cu multe alte elemente care asigură dezvoltare economică şi locuri de muncă, ţinta şi prioritatea României în acest moment, după perioada politicilor de austeritate şi calmarea pieţelor.

Vizita a avut şi componenta sa de joc pentru piaţa politică internă, atunci când, la momentul semnării documentului juridic, a fost prezent ministrul de Externe şi vicepreşedinte al PD-L, Teodor Baconschi, care a încercat să valorifice efectul de antrenare al valului de simpatie faţă de această realizare a diplomaţiei române, în spaţiul rivalităţilor din partid şi în poziţionarea personală în competiţia politică naţională. Din păcate, şi acest punct s-a soldat cu un moment în care, „cu toată modestia”, dl. Baconschi s-a situat în primul plan al gafelor politice ale miniştrilor noştri de Externe mai stângaci, depăşind luările de poziţie publice, dar chiar şi gafele nepublice, ale unui alt personaj devenit subiect de bancuri în lumea Externelor, Adrian Cioroianu.

Cristian Diaconescu: Această vizită nu putea să lipsească din orice strategie de securitate a României

Cei doi șefi de stat s-au întâlnit într-un moment de reașezare politică globală, generată de criza economică. Orice sfătuitor politic te îndeamnă ca, în astfel de momente, ca şi conducător al unei ţări precum România, să te afli în raporturi parteneriale cât mai aprofundate cu marile puteri. Şi angajamentul SUA faţă de România din această perspectivă este clar. De altfel, toate momentele esențiale pentru stabilitatea şi securitatea României, din ultimii 15 ani, au figurat, sistematic, pe agenda dialogului bilateral româno-american. Poate că angajamentul SUA faţă de România nu a fost întotdeauna vizibil public sau generalizat până la banalitate, dar nu știu să existe vreo promisiune sau obligație asumate de SUA faţă de România care să nu fi fost respectate până la ultima literă. Americanii nu au obosit niciodată să mulțumească şi să ajute partenerii militari români, cu care împart riscurile şi eforturile pe teatrele de operațiuni. Alți parteneri din NATO sunt mai rezervați, mai plictisiţi. S-a oficializat Sistemul Defensiv reprezentat de instalarea în România a componentelor scutului anti-rachetă. Celor care au frisoane de acceptare privind acest proiect aş vrea să le spun următoarea poveste. În 2009 mă aflam cu președintele Băsescu la summit-ul NATO de la Praga, care marca prima participare a președintelui Obama la o astfel de reuniune. Nu pot să uit stupefacția disperată a conducătorilor din Cehia şi Polonia atunci când, în negocierea Declarației Finale a reuniunii, secretarul de stat american a refuzat nominalizarea celor două ţări ca state gazde pentru scutul anti-rachetă. Pentru ei, absenţa proiectului însemna un deficit de securitate. Şi aş mai adăuga ceva. Pentru un stat cu desfășurare globală, ca SUA, tot ce s-a rostit, mai ales în Biroul Oval, mai ales pe teme politico-militare, este convenit şi se va executa. Deci parteneriatul strategic confirmat de cei doi președinți are valoare pentru România, chiar dincolo de acest moment. Aici vorbim de angajamentul pe termen lung al SUA, nu numai în ceea ce privește România, dar mai ales pentru ţara noastră, factor de stabilitate la Marea Neagră, partener strategic spre Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, ca şi vector de integrare pentru Moldova şi Balcanii de Vest. Da, aceasta este România, stat relevant într-o zonă dificilă, confuză, în plină mișcare. Această vizită nu putea să lipsească din orice strategie de securitate a României.