De la „investiţii” la „licitaţii cu dedicaţie”: Reinventarea campaniei electorale!

Mult clamatele „investiţii” se dovedesc a fi doar modalităţi ascunse de a dirija puţinii bani fie către obiective halucinante (cum ar fi piscinele în comune unde nimeni nu înoată), fie către firme alese dintre principalii sponsori ai partidului.

Într-o ţară în care nici măcar liderii de partid nu ştiu prea bine diferenţele doctrinare dintre „stânga” şi „dreapta” sau între curentele politice „liberale”, „neo-liberale” sau „social-democrate”, PD-L redescoperă instrumentul demagogiei înfierând „stânga” şi alăturând-o brutal comunismului (deşi marea majoritate a liderilor lor provin tocmai din defunctul PCR) şi idealizând o construcţie vagă de „dreapta” care este alăturată, la fel de brutal, unei bunăstări iluzorii construite pe temeliile unor necunoscute „investiţii” guvernamentale. Unde poate face guvernul acele investiţii este greu de definit. Căci guvernele într-adevăr „de dreapta” nu fac investiţii, ci creează mecanismele instituţionale necesare investiţiilor private.

Şi totuşi, Emil Boc vorbeşte de câteva luni despre creşterea economică sănătoasă şi despre dezvoltarea locurilor de muncă şi a investiţiilor, despre crearea clasei de mijloc şi politica de investiţii a guvernului. Mai mult decât atât, guvernul spune că România este ţara din UE care are cel mai mare procent din PIB dedicat „investiţiilor”, 6,6%. Şi totuşi practic nimeni din guvern nu vrea să recunoască şi „utilitatea” acestor investiţii. Căci, a investi doar în săli de sport, piscine, telegondole sau schimbarea trotuarelor nu poate aduce, pe termen mediu, niciun fel de creştere a bunăstării prin crearea de locuri de muncă viabile. Poate doar pe moment se va crea iluzia unor câştiguri de scurtă durată pentru firmele care vor câştiga licitaţiile sau, din motive de „urgenţă”, le vor fi atribuite direct aceste contracte.

O investiţie nu este doar un consum de bani pe o „construcţie” vizibilă sau palpabilă, ci este o iniţiativă care, în timp, generează recuperarea banilor şi profit măcar pe termen mediu. Cât de profitabile se vor dovedi sălile de sport sau patinoarele ori telegondolele mai rămâne de  văzut. Nici măcar reabilitarea unor drumuri naţionale sau şosele nu poate fi pusă clar în categoria acestor „investiţii”, căci, la modul în care se negociază contractele de construcţie ale acestor şosele, ţinând cont de rapiditatea cu care ele trebuie refăcute sau reparate, nu vor genera sumele necesare decontului şi profitului, ci mai mult vor genera alte consumuri şi pierderi fie pentru bugetul consolidat al statului, fie pentru bugetele locale.

Iar exemplul elocvent al micro-autostrăzii Transilvania, inaugurată de premierul Emil Boc la Gilău, aruncă o lumină clară asupra acestor investiţii cu care se laudă guvernul. Nu mai departe de aceasta este şi jumătatea din treimea de autostradă inaugurată între Constanţa şi Murfatlar (20 de km din cei 60, dar doar pe un singur sens).

Investiţiile

Paradoxal, dar cel mai mare rău pentru PD-L nu a venit de la Opoziţie, ci tocmai de la liderul său autoritar, Traian Băsescu, care prin optica sa războinică de a face politică, nu a asigurat partidului acea linişte necesară colectării de fonduri pentru a reuşi să-şi deconteze contribuţiile electorale ale anilor 2008 şi 2009.

PD-L este practic în imposibilitatea de a-şi garanta finanţarea campaniei electorale de anul viitor: pe de o parte, ştie că trebuie să construiască nişte „dedicaţii” pentru sponsorii de campanie, dar pe de altă parte, realizează că orice abatere de la noile reguli europene îi va fi fatală chiar înainte de a ajunge la perioada alegerilor. Poate de aceea Emil Boc încearcă, pe ultima sută de metri, deblocarea investiţiilor străine, atât de mult timp blocate de „pretenţiile” eşaloanelor secunde ale PD-L instalate în funcţii în diversele structuri administrative ale statului: „Orice investiţie peste un milion de euro vreau să fie discutată şi analizată foarte pe scurt în Guvern pentru a grăbi procedurile de avizare pentru realizarea unei asemenea investiţii, deoarece am observat că, dacă lăsăm mecanismul birocratic să-şi facă de cap, investitorii îşi iau intenţiile şi banii şi pleacă acasă” (www.ziare.com).

Dar acesta nu este totuşi un motiv suficient pentru premier ca să desfiinţeze acele mecanisme birocratice care „îşi fac de cap”; ele vor fi protejate în continuare (resursele electorale trebuie plătite cumva!), numai că munca fizică o vor face alţi funcţionari, de la guvern. În plus, astfel partidul va avea un control mai mare asupra investiţiilor străine, dirijând cu prioritate aceste investiţii „majore” către zonele de interes pentru PD-L.

Şi totuşi, în timp ce dădea ordine precise pentru a se optimiza munca funcţionarilor, acelaşi guvern adopta, în aceeaşi şedinţă, preţul pentru autostrada „Bechtel” – Transilvania, 6,9 milioane/km, în timp ce Institutul pentru Politici Publice (apropiat PD-L) publica propriul lui raport (Mediafax) în care spunea că o autostradă n-ar trebui să coste decât între 1,7 şi 4,4 milioane de euro pe kilometru. O diferenţă totuşi de 2,5 milioane pe kilometru!

Un ministru-problemă

Leonard Orban, noul ministru al „banilor europeni” (deşi nu va gestiona niciun euro din aceste sume), vorbeşte despre posibilitatea de a pierde finanţările europene, dacă sistemul de licitaţii publice (asociat atragerii de fonduri europene) nu va fi drastic modificat, astfel încât să  permită o mai mare transparenţă. România s-ar putea să rămână doar cu cele 700 de milioane de euro, plăţi efective făcute până acum (din 30 de miliarde !), dacă guvernul nu-şi va asuma eliminarea „căpuşelor” de partid (şi practic şi pierderea alegerilor!). Neagreat de către PD-L şi nici măcar de către preşedinte, dar numit în funcţie  pentru o oarecare spălare a imaginii guvernului, Orban identifică clar problemele pentru care Uniunea Europeană ne critică, dar datorită cărora se pot câştiga alegerile în România. Comisia Europeană a identificat fără mari probleme faptul că licitaţiile de achiziţii publice sunt trucate prin procedurile foarte inegale care se aplică participanţilor (de exemplu, termenele foarte scurte), prin criteriile tehnice care nu numai că avantajează unele firme, dar le exclud pe celelalte (de exemplu, într-un caiet de sarcini exista condiţia ca firma ofertantă să fie prezentă pe piaţa românească de cel puţin 15 ani, ori este absurd ca o firmă străină să poată să îndeplinească acest criteriu). Nu trebuie uitat nici „apendicele” care apare după semnarea contractelor (cum este şi cazul construcţiilor de autostrăzi, reabilitări de şosele sau înlocuiri de borduri), acele „contracte adiţionale care umflă nejustificat valoarea contractelor”. Am adăuga noi şi subcontractarea unor lucrări deja subcontractate, astfel încât nici măcar statul nu mai ştie cui să se adreseze în caz de nerespectare a termenelor.

Campania electorală

Cum nu poate exista campanie electorală fără fonduri, aşa nu poate exista partid fără sponsori. Iar aceşti sponsori nu apar din neant, ci vor să-şi amortizeze investiţiile. Fie prin profituri pecuniare, fie prin atribuiri de funcţii sau prin ambele. PD-L nu a avut timp să îşi răsplătească toţi sponsorii, de aceea toată această vânzoleală din ultima perioadă cu refacerea sistemului de licitaţii sau a reaşezării mediului investiţional.

Probabil că vom mai vedea, din ce în ce mai mult, contracte făcute în iarnă pentru reabilitarea unor drumuri judeţene, pentru schimbarea unor borduri care au mai fost schimbate şi acum 4 ani sau pentru finisarea unor faţade de clădiri în marile oraşe. Fondurile guvernamentale, sub masca grijii pentru investiţii, vor fi folosite din plin pentru o campanie electorală cum nu a mai fost în România.  Sau chiar se vor înmulţi exemplele precum cel de la C.J. Neamţ, acolo unde licitaţiile publice ţinute prin SEAP au de obicei aceeaşi firmă din Iaşi, abonată la sute de mii de euro din banii europeni pentru… tipărirea de pliante şi afişe turistice, dar mai mult ca sigur şi de afişe electorale pentru anul viitor.

Practic, toate autorităţile locale vor fi „prizonierele” acestui nou mod de a face politică: guvernul, mai ales prin MDRT, va decide discreţionar unde vor merge alocările directe, în funcţie de apetenţa (sau nu) a primarilor de a susţine partidul de guvernământ.

Rămâne totuşi întrebarea: investiţiile majore, cele 6,6% din PIB se duc către impulsionarea creşterii economice sau pentru cosmetizarea electorală a ţării?