Dezvăluirile unui mare muzician: Johnny Răducanu a fost turnător al Securității

A scris istorie…muzicală. A proiectat clădiri. Compozitor, pianist şi profesor de jazz, unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai jazz-ului balcanic, Marius Popp a oferit revistei Q Magazine un interviu în care povesteşte despre debutul său, despre cum a trecut de la arhitectură la jazz, despre cât de greu a fost să activezi în muzică în perioada comunistă, în care prietenii apropiaţi puteau fi turnători ai Securităţii, dar şi despre actuala lipsă de apetit a publicului faţă de acest gen muzical. Cu modestia sa caracteristică se autointitulează „muzicant”.

Când aţi atins, pentru prima dată, clapele unui pian?

Am început să cânt la 6 ani. Bătrânul meu pian nu ştiu dacă mai supravieţuieşte, au trecut evenimente mari pe lângă el. Cutremurul din 1940, războiul, şi am trecut şi eu pe lângă el, cu mama mea alături. Ea cânta la pian foarte bine. A avut grijă să nu bat mingea, ci să cânt la pian. La cutremurul din 1977 aveam un alt pian, dar vechiul mi-a rămas în amintire. Prima mea profesoară de pian, doamna Maricica Rădulescu (stătea la două străzi distanţă de noi) venea cu multă dăruire şi răbdare. Profesorul de la care am învăţat şi căruia îi port o amintire puternică este pianistul Corneliu Gheorghiu. E plecat din ţară de peste 50 de ani, s-a stabilit în Belgia.

Cum aţi ajuns la jazz?

M-am apropiat de jazz în tinereţe, aveam 25 de ani şi am ascultat în casa unor prieteni buni discuri cu piese de jazz, cu mari muzicieni, interpreţi de jazz. Atunci am făcut un “coup de foudre”, care mi-a rămas până acum, la 77 de ani. Am fost şi eu un urmaş al lui Iancsi Korosi, fie iertat, Johnny Răducanu, Richard Oschanitzky, am cântat foarte mult jazz american, am învăţat după mari muzicanţi americani, precum Ellington, Count Basie, Ella Fitzgerald, Horace Silver, Gordon Jenkins, Dizzy Gilespie. Am avut destule contacte fertile cu mari muzicanţi români. Am colaborat cu Aura Urziceanu, Johhny Răducanu, Iancsi Korosi, de care am fost foarte apropiat. Am multe benzi de-ale lui, înregistrate în America, cu piese pe care mi le-a dedicat, pe care mi-a scris nişte cuvinte foarte calde. Se gândea la casa lui, la copilăria lui, la adolescenţa lui şi, graţie acestor sentimente, ieşeau nişte piese minunate pe care le imprima, făcea benzi de magnetofon şi mi le trimitea şi mie.

Ce vă inspiră?

Mă inspiră şi o femeie pe care am iubit-o, locurile apropiate, casa mea, şcoala, în general, toate locurile apropiate şi dragi, pe care le revăd şi acum cu mare plăcere şi emoţie. Sunt gravate în inima mea. Am mai multe compoziţii dragi, una dintre ele este piesa “Seminţe prăjite”, compusă prin 1986-1987. Am numit-o astfel pentru că este o ocupaţie dragă multor concetăţeni… Mi-a venit ideea într-o staţie de tramvai. În “Cântec de lună plină – Răpirea din serai” e vorba de celebra datină românească de răpire a miresei. Ultima piesă pe care am compus-o se numeşte “Delict Dance”, are un iz englezesc. Întotdeauna este greu de găsit un titlu şi simţi o bucurie când botezi un cântec. Aici este vorba de un club unde se dansează şi se cântă, uneori mai reţinut, alteori mai debordant şi mai sexy, dacă pot să spun aşa. Aşa că i-am spus “Delict”; intenţiile sunt evidente. Sigur, toate piesele îmi sunt dragi.

Aţi fost numit intelectualul jazzului românesc…

Este un compliment foarte pretenţios, e greu să-l onorezi şi să-l duci în spate, şi să scrii, şi să te dedici unui gen care este aproape de muzica românească, cu influenţe româneşti, dar nu cântat într-o factură lăutărească. Adică să foloseşti în idee nişte piese româneşti autentice, conferind unei compoziţii noi spiritul acesta, dar mai puţin melodica şi caracterul lor.

Ce-a fost mai întâi, jazz-ul sau arhitectura?

Arhitectura a fost facultatea pe care am absolvit-o, domeniu pentru care am muncit mult, cu dăruire. Este o profesie strălucitoare, care-ţi solicită multe calităţi intelectuale şi multă creativitate. La fel şi muzica. Dacă prin arhitectură poţi transmite nişte lucruri pe care le înţelegi tu şi care-ţi plac, prin monumente, lucrări, proiecte etc., prin muzică, pe care întâmplător ai scris-o, cu bunăvoinţa Domnului, încerci să redai nişte simţiri personale şi nişte frământări, pe care le transmiţi ca nişte cuvinte încrucişate. Anii ’70 au fost anii mei de arhitectură. Am colaborat la proiecte industriale interesante, de exemplu la Ţesătura Iaşi, un institut profilat pe industria textilă, la Portul Naval Orşova, un proiect amplu, o hală mare industrială, un proiect de complexitate, dar care-mi lăsa libertatea de a crea nişte elemente de arhitectură interesante. Al treilea, cel mai important dintre proiectele mele, a fost o gară rutieră, la Iaşi, un fel de autogară care deserveşte împrejurimile Iaşiului.

Am avut un debut muzical rapid şi foarte admirat, am cântat la un restaurant celebru la Mamaia, care se numea Modern. Acolo, am lucrat într-o colaborare foarte strânsă şi amicală cu alţi doi, care aveau alte profesii, unul era inginer şi altul era grafician. Inginerul, Eugen Gondi, a devenit un toboşar de excepţie, cunoscut pe plan european, acum trăieşte în Olanda. Graficianul, Iulian Reit, care cânta la saxofon, se pregătea şi pentru canto clasic. Toţi ne luasem concediu fără salariu.

Cât de greu era să fii muzician în perioada comunismului?

Marele avantaj al muzicii de jazz este că melodiile se cântă instrumental, nu neapărat cu text. Textele au rămas în caietele bătrâneşti, aşa cum au fost ele scrise de compozitori. Neavând parte literară, nu ridica probleme nimănui în ceea ce priveşte cenzura. Mai multe probleme aveau piesele de muzică uşoară de la noi.

Aţi avut probleme cu Securitatea?

Nu prea am fost favorizat de Securitate. Securitatea putea să-ţi ceară nişte lucruri şi hotărârea îţi aparţinea, de a furniza sau nu informaţii. Sigur, ei aveau ultimul cuvânt, ei îţi dădeau viza de ieşire, când vroiai să pleci la un concurs, la un concert, festival, în străinătate. Mie mi s-a întâmplat treaba asta până în 1973. Din 1973, m-au radiat de pe lista muzicanţilor care pot pleca în străinătate. Ăştia au fost anii cei mai grei. Mi-au mai dat viză de-abia după 5 ani, datorită unui mare muzician român, dirijorul şi compozitorul Mihai Brediceanu. Vizele erau tăiate după bunul lor plac. Au fost anii în care nu am putut să onorez o serie întreagă de festivaluri şi concerte internaţionale.

Ştiaţi cine sunt muzicienii care furnizau informaţii?

Da… nu eram foarte încântat să discut cu ei, nici să vorbesc despre ei şi să le pronunţ numele. Johnny Răducanu mi-a fost foarte bun prieten, foarte apropiat şi a fost turnat de şeful lui de orchestră, Alexandru Imre, un muzician strălucit, de talie europeană, fără doar şi poate, şi care a avut o rătăcire mintală când i-a făcut acest rău. Se pare, totuşi, că greşeala lui a fost parţială, pentru că, peste ani, Johnny a devenit un turnător strălucit. Eu n-am avut probleme. Johnny era un turnător foarte bonom şi pentru asta am şi fost prieten cu el atâţia ani de zile. Cu mulţi muzicieni, colaboratori ai Securităţii, eram prieten foarte apropiat. Am aflat mai târziu, însă, că sunt turnători, dar nu am avut niciodată niciun motiv să-i suspectez. În general, toţi mi-au fost prieteni buni, fără să discutăm despre asta. Şi nu mi-au creat probleme.

Cum arată jazz-ul din România în prezent?

În momentul de faţă, jazz-ul din România începe să alunece, nu ştiu ce-l face să alunece spre un jazz de proastă calitate. Jazzul a încăput pe mâna unor muzicanţi care cântă în restaurante, restaurante ieftine. Se cântă aceleaşi piese, care înainte se cântau sub forme prelucrate, inteligente, interesante, cu adaosuri şi idei personale, dar, acum, aceştia au dispărut, fie că au fost din generaţia mea sau chiar mai tineri. Printre ei sunt şi muzicanţi buni, dar, din păcate, manelele îşi fac loc cu o insistenţă fantastică. Între piesele de jazz, în general, sunt manele. Şi, în general, manele de o factură joasă, primitivă şi vulgară.

Nici ascultători nu mai sunt. Dacă vine un muzician renumit în România, publicul umple sala, poate fi ea Sala Palatului, de 5.000 de locuri, renumele, reputaţia impresionează. Un  mare muzician, precum Chick Corea, poate să umple maximum de două ori Sala Palatului. A treia oară nu o mai umple. Sau când a venit Duke Ellington Orchestra, cu un program foarte bine pus la punct, jumătate din sală a plecat din timpul spectacolului. Astea se întâmplă din cauza gustului needucat şi al lipsei de apetit pentru muzică bună. În auditoriul de muzică străină erau şi iubitori de jazz. Acum s-a terminat cu jazz-ul. Nu e încurajat sub nicio formă.

Poate că este şi vina muzicanţilor de jazz. Poate că este a unora care nu au vrut să-şi îmbogăţească repertoriul de jazz, să-l împrospăteze, să facă în aşa fel să devină mai interesant, mai modern. Autori moderni de jazz apar şi vor apărea în continuare. Au rămas la melodii vechi, care se cântă prin restaurante. Caffe-concert nu e muzică de jazz, muzica de jazz are alte atribute şi alte transmiteri. În continuare, se scriu piese bune, dar lipsa de interes pentru jazz devine periculoasă şi tristă.

Pianistul şi compozitorul de jazz Marius Popp s-a născut în 1935, la Sibiu. Este absolvent al Institutului de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. A participat la multe festivaluri de jazz: Ploieşti, Sibiu, San Sebastian, Ljubliana, Praga, Varşovia, Noghy Kanisza, Tel Aviv, Viena, ş.a. A cântat cu Lionel Hampton în 1971 şi cu Slide Hampton şi Art Farmer în 1973. Membru al sextetului lui Mihai Berindei, al Cvartetului de jazz Bucureşti, colaborator cu Aura Urziceanu, Pedro Negrescu, Eugen Gondi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel, etc. A efectuat nenumărate înregistrări la Radio şi Televiziune, la Electrecord. În perioada 2007–2008, a colaborat cu saxofonistul austriac Harry Sokal.

Discografie

Discuri de vinil LP

Panoramic jazz-rock (1977, Electrecord)

Nodul gordian (1983, Electrecord)

Acordul fin. Fine Tuning (1989, Electrecord)

Flaşnetarium (1995)

Compact discuri

Essential (2006, Electrecord) – invitaţi: Peter Wertheimer, Eugen Gondi, Dan Andrei Aldea, Decebal Bădilă, Alin Constanţiu ş.a.

Seminţe prăjite. Roasted Seeds (2008, Electrecord)

Live  (2011 – Soft Records)

Premii şi distincţii

Premiul Uniunii Compozitorilor

Premiul UNITER

Premiul Uniunii Criticilor Muzicali

Premiul revistei Actualitatea muzicală

Muzicieni pe care i-a format

Petrică Andrei – pian, Ozana Barabancea – vocal, Sorin Romanescu – chitară, Mihai Iordache – saxofon, Sorin Terinte – pian, Daniela Nicolae – pian, Valentin Humiţă, căruia i-a şi predat ştafeta la catedra de jazz a Şcolii Populare de Arte ş.a.