Doi Papi pentru eternitate

Și aceasta, deoarece Providența a făcut ca faptele pentru care cei doi Suverani Pontifi au fost canonizați să fie complementare și, împreună, să alcătuiască un model creștin al secolului XX, de mare utilitate și acum, în primii ani ai celui de-al XXI-lea.

Primul, Papa Ioan al XXIII-lea, nu a avut un pontificat din cale-afară de lung: din 1958 până în 1963. Dar de acest scurt pontificat se leagă cea mai îndrăzneață decizie luată la Roma, de la Contrareformă încoace: și anume, demararea Conciliului Vatican II. Convocat în 1962 (după un prim sinod roman, în 1960), Conciliul a luat decizii istorice pentru Catolicism, care au dus la ceea ce se numește azi aggiornamento. Adică o anumită modernizarea a Bisericii, o încercare a ei de a răspunde provocărilor lumii postbelice, între care secularismul era cea mai însemnată. Conciliul a deschis, între altele, calea unei împăcări istorice cu Ortodoxia, Ioan al XXIII-lea (care, înainte de a fi devenit Papă, lucrase în cadrul Bisericilor Catolice de Rit Oriental, reorganizându-le) fiind primul Suveran Pontif care a recunoscut necesitatea regăsirii unității creștine, în condițiile tot mai dificile ale unei lumi laicizate. Se poate spune, fără exagerare, că unitatea Europei – care n-ar fi fost posibilă fără reapropierea dintre cele două mari Biserici tradiționale, singurele cu continuitate apostolică – are în persoana lui Ioan al XXIII-lea un precursor curajos și vizionar.

La rândul său, Papa Ioan Paul al II-lea s-a confruntat cu o cu totul altă problemă. Regimul comunist intrase, la intronizarea sa ca Suveran Pontif (1978), într-o evidentă metastază, care amenința atât bunăstarea propriilor cetățeni, cât și pacea întregii lumi. Stagnarea brejnevistă risca să scufunde întregul sistem comunist în beznă și să producă nu puține consecințe sângeroase (de la intervenția sovietică în Afganistan la „revoluțiile” comuniste din America Centrală), în încercarea de a „exporta” criza în afara granițelor „lagărului socialist”. Trebuia făcut ceva înainte de a fi prea târziu, iar Papa Ioan Paul al II-lea și-a asumat, cu aceeași bărbăție creștină ca și predecesorul său Ioan al XXIII-lea, misiunea de a rosti răspicat câteva adevăruri fundamentale de credință.

S-a spus adesea că Ioan Paul al II-lea „a dărâmat comunismul”, iar unii politologi de la noi și de aiurea chiar întrebuințează des acest argument. În realitate, Ioan Paul al II-lea a făcut mai mult și, în același timp, mai puțin decât să „dărâme” comunismul. Prin mărturisirea curajoasă a credinței, el i-a îndemnat și pe alții, din Polonia, din Ungaria și Cehoslovacia, dar și din Țările Baltice, din România și din fosta Iugoslavie, să facă la fel. Să își regăsească și să își afirme identitatea creștină, într-un sistem ateu și dezumanizant. Acea tragică scandare din zilele Revoluției de la București, din 22 Decembrie 1989, „Vom muri și vom fi liberi!”, de aici vine. Din regăsirea ideii creștine a libertății, care este de fapt forma iubirii lui Dumnezeu față de lume. Dumnezeu nu ne-a făcut sclavi, nu ne-a făcut duplicitari, nu ne-a dat în lume ca să ne fie schimonosit sufletul, ne-a spus, cu umilință, dar și cu mult curaj, Papa Ioan Paul al II-lea. Nu a avut divizii, cum ironiza Stalin după război papalitatea, însă a avut rugăciune (către Dumnezeu) și predicație (către oameni).

Însă reafirmarea unui fel de-a fi creștin în lumea de azi a depășit cu mult opoziția față de comunism. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, în 1999, a fost a doua treaptă a scării pe care cele două mari Biserici creștine tradiționale pășesc, de la Ioan al XXIII-lea încoace. Drumul regăsirii este, desigur, lung și trebuie să fim conștienți de încercările cu care este presărat, ca și de certitudinea că, fără voia lui Dumnezeu, nu se va face nimic. Însă avem acum în Ceruri încă doi oameni ai Bisericii, care se roagă, cum s-au rugat și pe Pământ, pentru iertarea păcatelor noastre și pentru unitatea creștinilor.